Vântul care poartă toate şoaptele şi poveştile noastre, ale vieţilor noastre, şi-a aflat la început în pereţii cinematografului, o gaură, apoi alta în tavan, ca după aceia să se pună stăpân peste toată sala care a fost Cinematograful 1Mai din Ferneziu. Discret dar şi timid a început să asculte şoaptele de dragoste ale tinerilor şi mai puţin tinerilor perechi care mergeau la cinematograf să-şi dezvăluie iubirea. Acolo probabil că în semiîntunericul sălii de proiecţie îndrăzneau fiecare, sperau că în întunericul sălii nu li se vedea timiditatea în ochi. Poate că acolo în lumina slabă a proiectorului îndrăzneau şi cei mai timizi să-şi ofere sentimentele de iubire, după ei singurul loc unde se simţeau protejaţi de sfredelitoarele priviri ale curioşilor care-i intimidau când îndrăzneau să-şi facă cunoscute cele mai delicate confesiuni. Toate aceste şoapte de dragoste, toate aceste promisiuni de viaţă, toate începuturile îndrăznelii unor noi iubiri de acum nu se vor mai împrospăta zi de zi, săptămână de săptămână ori an de an. Cinematograful 1 Mai s-a prăbuşit şi tot ce au avut mai bun de dăruit toţi îndrăgostiţii care acolo şi-au deschis sufletele, numai vântul nu a permis să se piardă atâta bunătate, sinceritate, şi candoare emanată de atâtea generaţii de îndrăgostiţi. De aceia an de an cât a durat ruinarea localului unde au avut loc poate cele mai frumoase momente ale atâtor mii de cupluri de îndrăgostiţi, numai vântul singur a hotărât ca aceste efuziuni de dragoste trebuiesc spuse şi ştiute de toţi îndrăgostiţi lumii. Prin munca şi oboseala vântului, de acum se va şti pretutindeni cât de buni au fost cei care şi-au şoptit în acel local dragostea şi, că multe dintre acele şoapte de dragoste au fost adevărate şi s-au înfăptuit. Există poveşti adevărate care nouă oamenilor ne sunt cele mai scumpe. Acestea sunt adevăratele momente ale iubirilor noastre. Oamenii care acolo şi-au declarat dragostea, 5—-se simţeau departe de relele lumii. Atunci îşi trăiau numai fericirile de îndrăgostiţi. Vântul, fenomen meticulos al Mamei Naturii, an de an le-a învăţat poveştile şi iubirile, şi bun cum îl ştim şi harnic aşişderea, le-a cules şi le-a dus mai departe toate acele candide poveşti pe care numai îndrăgostiţii le pot trăi şi savura. Din fostul cinematograf, aproape întotdeauna ieşeau afară fericiţi, uitându-se cu sufletele lor pline de iubire, la ceilalţi oameni pe care pentru una, două, ore din zi, le dădeau frumoasa impresie că LUMEA FRUMOASĂ. LUMEA ESTE BUNĂ. LUMEA ESTE FERICITĂ iar SUFLETELE LOR ALIMENTAU FERICIREA LUMII. Poate ai observat că de câţiva ani vântul vine şi în rafale care mai şi strică şi eu îl înţeleg, Unii mai “gospodari” din partea locului, şi-au luat cărămizi pentru ei din fostul cinematograf. Care muritor poate fi atât de bun ca să merite aceste cărămizi martori ale nenumăratelor iubiri, ca să-şi permită să le folosească pe acestea, pe post de banal pământ ars. S-a comis o mare greşeală prin acest gest şi de aceia acum, când vântul trece pe lângă casele din Ferneziu care “au înghiţit” cărămizile de la sala cinematografului, cărămizi care ne cunoşteau iubirile cartierului întreg, vântul izbeşte în rafale în speranţa că va putea smulge cărămizile iubirii de la furi. Desigur că singur nu poate face nici el multe. Atât că mi-a şoptit vântul mie, că unii oameni din Ferneziu şi-au furat MONUMENTUL IUBIRILOR lor înlocuindu-l cu lutul ars. De aceia dragii mei nu putem să ne aşteptăm la mult bine pe lumea aceasta, acum când vedeţi şi voi că s-au găsit şi asemenea oameni care au făcut şi fapta aceasta monstruoasă?. E târziu, dar sunt sigur, că vântul care ne va aduce iarna următoare ne va şopti şi ce va trebui de făcut! Voi ştiţi, nepoţii mei?

TOMA G. ROCNEANU 3 decembrie 2004

– Bunicule de ce spun unii oameni că păsările pleacă în “ţările calde”?
– Pentru că aşa se şi întâmplă.
– Ţările calde au nume?
– Au.
– Mi-le spui şi mie.
– Sânt destul de multe ca să ţi le spun. Şi chiar dacă nu ar fi multe dar poate ar trebui ca ţinerea ta de minte să nu fie supra licitată cu atâtea date …se blochează.
– Aşa cum zici tu bunicule, zău că “ăştia” au făcut rău că v-a lăsat şi pe voi, generaţiile mai vechi să umblaţi la calculatoare.
– Ţâncule recunosc că ai dreptate. Dar în evoluţia acestor minunate scule care sunt calculatoarele, într-o anumită perioadă, într-o ţară cum ar fi putut fi una dintre aceste ţări de care vrei tu să povestim, ţară căruia i se zice Japonia, existau acolo oameni care socotind cu abaca, au întrecut în viteza de lucru calculatorul, această minune a tehnicii. Alertaţi de această situaţie s-a constituit o mare adunare, ceva de genul unui congres unde tinerii savanţi cu greu au putut susţine binefacerile calculatorului, după acel rezultat dezastruos şi la ce cheltueli se ridica atunci fabricarea unor astfel de echipamente. Din câte se ştie, astăzi, Japonia este ţara care a impulsionat mult construcţia de calculatoare prin realizările deosebite ce le-au avut la miniaturizarea pieselor dar şi la calitate şi friabilitate. La acel congres savanţii mai în vârstă, cu certe realizări la viaţa lor, au susţinut fabricarea în continuare a acestor minuni ale tehnicii care sunt calculatoarele. Deci şi atunci au fost bătrânii mai înţelepţi, altfel nu ştiai tu astăzi ce este un calculator, ori să mai şi ai aşa ceva. Ca o ciudăţenie, la Institutul Politehnic din Timişoara, în anii 1970-72 s-a construit un calculator numai cu piese fabricate în ţară. Era o schelă metalică lungă de circa 60m, cu o înălţime de 2m pe care erau plantate componentele electronice, de generaţia a doua, pe module. Cântărea vre-o 3-4 tone. Acum înţelegi ca ar putea fi una dintre cele mai fulminante realizări a omenirii această prodigioasă realizare tehnică.
– Bine bunicule, a ta este întotdeauna dreptatea. Să nu ne cramponăm de calculatoare(piciul bănuia că bunicul cunoaşte cu ceva mai mult ca el în domeniu şi nu-i plăcea ca tot timpul “să i se de-a peste nas”) Spune-mi te rog cum e cu ţările alea calde.
– Problema nu este aşa de complicată, doar că uneori nu este rău să mai pui mâna şi pe câte o carte. Sunt foarte multe lucruri care numai în cărţi se află. Ca să nu te plictisesc, să nu spui că te “aburesc” cu ale lucruri o să-ţi povestesc un fenomen care mie mi-a părut interesant. Prin anii “68”, se înfiinţau pentru prima dată după al Doilea Război mondial, liceele tehnice industriale, liceele care creşteau şi instruiau cadrele cu pregătire medie tehnică necesare economiei ţării în acele timpuri. Şcoala în care funcţionam pe atunci, a primit dreptul de-a şcolariza şi tinerele vlăstare în domeniul mineritului care veneau şi din ţări străine. Aşa că au sosit în şcoala noastră un prim grup de elevi din Cuba. Până atunci, înainte de-a se reforma învăţământul, şcoala noastră a mai avut câteva generaţii de elevi din Coreea.

Cubanezii erau din America. Practic erau dintr-o zonă a pământului de unde n-am mai văzut eu nici un om. Aşa cum ai spune tu, ăştia erau din ţările calde. Unul dintre ei: Miguel luptase alături de Fidel Castro în revoluţia cubaneză. Dânsul era cu mult mai în vârstă ca noi, cadrele de atunci, dar era foarte cuviincios şi inteligent. Spuneau delegaţi care i-au condus până în şcoala noastră, că Fidel Castro a vorbit personal cu fiecare dintre aceşti elevi, înainte de-a veni la noi la studii. Practic erau nişte elevi sârguincioşi şi fără probleme.
– Bunicule n-ai uitat despre ce vorbim?
-A, nu, dar fără puţină prezentare nu cred că ai să înţelegi mare lucru.
– Acuma ai terminat prezentarea?
– Să spunem că s-a terminat. Cubanezi aceştia, fiind prietenoşi şi respectuoşi, mai îndrăzneam şi noi, cadrele didactice, să povestim şi altceva cu ei, chiar dacă acestea consultaţii reciproce nu erau probleme strict legate de şcoală. Ţi-am povestit aceste deoarece, în acele vremuri dacă aveai relaţii sau discuţii cu o persoană străină, persoană din altă ţară, trebuia să depui un raport la securitate cu “problemele discutate” (legea 23, a secretului de stat). Aveam încredere în ei şi discutam toate problemele lejeri, fără să ne fie teamă de acel “raport” ori că ne vor pârî.
– Şi v-au pârât?
– Nu. Nu ne-au pârât.
– Şi…
– Şi odată l-am întrebat pe Miguel Leon Marino: “Tovarăşe Miguel (trebuia respectat protocolul impus) voi sunteţi închizătorii Triunghiului Bermudelor, nu vă este teamă că va veni un uragan şi va mătura totul din calea lui. Toate insulele şi insuliţele care sunt pe acolo?”
– Bunicule n-ai greşit.
– Ce să greşesc?
– Păi… triunghiul, nu era a lui Pitagora?
– Ba a avut şi Pitagora unul. Triunghiul Bermudelor este o parte a Oceanului Atlantic mărginit de Cuba, Florida şi insulele de la care a luat numele. Se spune că aici se petrec cele mai ciudate fenomene neelucidate. Dar uite ce răspuns mi-a dat Miguel. “Ştiţi tovarăşe, când am sosit prima dată în România, mă intriga un obiect voluminos care exista în fiecare casă şi la care n-am văzut pe nimeni să facă ceva la el, sa folosească cumva acel obiect sau să îi acorde o cât de câtă atenţie. Se comportau cu el ca ăia cu “hainele împăratului” de parcă nici n-ar fi existat. Nimeni nu-l atingea sau să-l folosească în ori ce fel. Pe noi ne intriga mult acest obiect şi modul de comportare a oamenilor vis-à-vis de el. Eram foarte uimiţi necunoscând ce folosinţă avea acel obiect impozant şi omniprezentul din fiecare casă”
– Habar nu am despre ce obiect vorbeşti? Îi replicai eu.
– Ca şi la dumneavoastră şi oamenii noştri se pregătesc pentru vremea când va veni primul uragan.
– Nu te supăra Miguel, dar nu-ţi înţeleg asocierea.
– Obiectul despre care vorbesc, obiectul despre care vorbim şi trona în inventarul fiecărei case, acel obiect deţinut de fiecare familie din ţara asta, este SOBA. În Cuba nu există aşa ceva. Cum toate sosirile noastre coincidea cu verile voastre, era normal că în sobele voastre nu se făcea foc, dar voi sunteţi oameni precauţi, ştiţi că iarna va veni şi atunci soba va reintra în centrul atenţiei.
– Vezi nepoate ce înseamnă Ţări Calde. Ţări care n-au şi nu cunosc sobele. S-ar putea ca nici păsărilor să nu le placă fumul care-l fac sobele şi atunci pleacă spre ţările calde, ţări care n-au sobe.

4 decembrie 2004