Vântul care poartă toate şoaptele şi poveştile noastre, ale vieţilor noastre, şi-a aflat la început în pereţii cinematografului, o gaură, apoi alta în tavan, ca după aceia să se pună stăpân peste toată sala care a fost Cinematograful 1Mai din Ferneziu. Discret dar şi timid a început să asculte şoaptele de dragoste ale tinerilor şi mai puţin tinerilor perechi care mergeau la cinematograf să-şi dezvăluie iubirea. Acolo probabil că în semiîntunericul sălii de proiecţie îndrăzneau fiecare, sperau că în întunericul sălii nu li se vedea timiditatea în ochi. Poate că acolo în lumina slabă a proiectorului îndrăzneau şi cei mai timizi să-şi ofere sentimentele de iubire, după ei singurul loc unde se simţeau protejaţi de sfredelitoarele priviri ale curioşilor care-i intimidau când îndrăzneau să-şi facă cunoscute cele mai delicate confesiuni. Toate aceste şoapte de dragoste, toate aceste promisiuni de viaţă, toate începuturile îndrăznelii unor noi iubiri de acum nu se vor mai împrospăta zi de zi, săptămână de săptămână ori an de an. Cinematograful 1 Mai s-a prăbuşit şi tot ce au avut mai bun de dăruit toţi îndrăgostiţii care acolo şi-au deschis sufletele, numai vântul nu a permis să se piardă atâta bunătate, sinceritate, şi candoare emanată de atâtea generaţii de îndrăgostiţi. De aceia an de an cât a durat ruinarea localului unde au avut loc poate cele mai frumoase momente ale atâtor mii de cupluri de îndrăgostiţi, numai vântul singur a hotărât ca aceste efuziuni de dragoste trebuiesc spuse şi ştiute de toţi îndrăgostiţi lumii. Prin munca şi oboseala vântului, de acum se va şti pretutindeni cât de buni au fost cei care şi-au şoptit în acel local dragostea şi, că multe dintre acele şoapte de dragoste au fost adevărate şi s-au înfăptuit. Există poveşti adevărate care nouă oamenilor ne sunt cele mai scumpe. Acestea sunt adevăratele momente ale iubirilor noastre. Oamenii care acolo şi-au declarat dragostea, 5—-se simţeau departe de relele lumii. Atunci îşi trăiau numai fericirile de îndrăgostiţi. Vântul, fenomen meticulos al Mamei Naturii, an de an le-a învăţat poveştile şi iubirile, şi bun cum îl ştim şi harnic aşişderea, le-a cules şi le-a dus mai departe toate acele candide poveşti pe care numai îndrăgostiţii le pot trăi şi savura. Din fostul cinematograf, aproape întotdeauna ieşeau afară fericiţi, uitându-se cu sufletele lor pline de iubire, la ceilalţi oameni pe care pentru una, două, ore din zi, le dădeau frumoasa impresie că LUMEA FRUMOASĂ. LUMEA ESTE BUNĂ. LUMEA ESTE FERICITĂ iar SUFLETELE LOR ALIMENTAU FERICIREA LUMII. Poate ai observat că de câţiva ani vântul vine şi în rafale care mai şi strică şi eu îl înţeleg, Unii mai “gospodari” din partea locului, şi-au luat cărămizi pentru ei din fostul cinematograf. Care muritor poate fi atât de bun ca să merite aceste cărămizi martori ale nenumăratelor iubiri, ca să-şi permită să le folosească pe acestea, pe post de banal pământ ars. S-a comis o mare greşeală prin acest gest şi de aceia acum, când vântul trece pe lângă casele din Ferneziu care “au înghiţit” cărămizile de la sala cinematografului, cărămizi care ne cunoşteau iubirile cartierului întreg, vântul izbeşte în rafale în speranţa că va putea smulge cărămizile iubirii de la furi. Desigur că singur nu poate face nici el multe. Atât că mi-a şoptit vântul mie, că unii oameni din Ferneziu şi-au furat MONUMENTUL IUBIRILOR lor înlocuindu-l cu lutul ars. De aceia dragii mei nu putem să ne aşteptăm la mult bine pe lumea aceasta, acum când vedeţi şi voi că s-au găsit şi asemenea oameni care au făcut şi fapta aceasta monstruoasă?. E târziu, dar sunt sigur, că vântul care ne va aduce iarna următoare ne va şopti şi ce va trebui de făcut! Voi ştiţi, nepoţii mei?

TOMA G. ROCNEANU 3 decembrie 2004