Acum mai sunt şi alţii care decid, care se cred dumnezei şi care doresc să nu mai audă de oamenii aceştia, de mineri, oameni care ,lucrând în cârdăşie cu moartea, în afară de viaţă n-au nimic de pierdut. Curajul lor e spaima celor care se cred dumnezei şi care îşi vor da foarte curând seama că şi ei sunt nişte muritori şi după ce vor pierde puterea nici măcar nu vor mai fi amintiţi. Dar răul a fost făcut deja, au băgat minerul şi mineritul în faliment, în desfiinţare
|n acest timp, în oraşul pe al cărui sigiliu era ca simbol o gură de mină şi însemnele mineritului, oraş în care erau „ridicate” trei recunoştinţe ale mineritului şi ele au început să sufere. Aceste simboluri altădată venerate de către toţi locuitorii oraşului, acum „Minerul odihnindu-se”, statuie din curtea Grupului Şcolar Minier nu mai are nas şi-i „ornat” cu graffitti. Statuii minerului din faţa Regiei i-a căzut litera „N” din salutul consacrat, iar prima piatră perforată cu un Flottman în 1912, cu primul perforator de acest fel care s-a folosit în mineritul băimărean, şi se află în parcul oraşului, după grija care i se dă o folosesc mai mult câinii să-i lase semne, decât concitadinii să-i poarte respect. Toate aceste semne vizibile de degradare se datorează faptului că oraşul s-a născut şi menţinut prin această branşă. Degringolada din minerit molipseşte cu această stare şi lipsă de interes şi pe ceilalţi care trăiau pe lângă minerit. După Revoluţie biserica din parc, biserică construită cu contribuţia masivă a minerilor în anii 1942-1943 a început să-şi piardă enoriaşii. Nu se ştie dacă declinul mineritului este responsabil şi de aceste stări ale populaţiei, dar pentru noi este prima oară când vedem că un oraş care a crescut şi fiinţat din minerit mii de ani, s-a debusolat. Nimeni nu ştie ce vom deveni, sau ce urmează…

– Mamă…! Mamă…!! Mamăăă…!!!
– Ce-i?! Ce s-a întâmplat ?!! De ce ţipi aşa ?!!!
– Ă…ă….. iartă-mă! Credeam că ai plecat deja şi nu mi-aş fi dorit să mai treacă încă o zi fără să discutăm nişte probleme. Pentru mine acest lucru este absolut necesar. Ştiu că în ultimul timp te-am cam dezamăgit, că nu am fost eu cel mai bun fiu, că aproape te-am epuizat “material “, poate şi psihic, că “am bătut nopţile“ şi toate videotecile din oraş, că am vizitat toate cinematografele şi pe aproape toţi colegii, în general, am făcut orice şi nimic, numai să nu stau pe acasă… Să nu ne întâlnim… să nu fiu obligat să-ţi dau nişte răspunsuri care, după părerea mea, nu erau nici cele pe care tu le doreşti şi nici cele care aş fi vrut eu să fie. Acum să nu crezi că-mi pun cenuşă în cap şi de mâine voi fi cel mai bun băiat ! Nu vreau să te mai dezamăgesc – dacă până acuma nu am reuşit s-o fac – dar am ajuns la un prag, la o barieră, la un zid, care îmi închid posibilitatea de a înţelege unele lucruri. Din aceste motive te solicit acum să mă ajuţi să pot doborî acest baraj psihic. Practic… îmi scapă ceva, ceva trece pe lângă mine, în acest scop am nevoie de ajutorul tău, de cunoştinţele tale, chiar acum şi în următoarele probleme..
– Unde ai văzut tu o mamă care să-şi înţeleagă greşit fiul? Dacă aveai ceva de povestit, puteai să-mi povesteşti mai simplu, fără atâtea introduceri. Sunt mama ta, nu?
– Ai perfectă dreptate. Numai că mă temeam, de aşa zisa “deformaţie profesională”, care face pe toţi poliţiştii sau, mă rog, detectivii ”să vadă” în orice om un suspect, medicii un pacient, iar tu fiind şi medic şi mamă nu aş fi vrut să mă vezi un mucos, un neîmplinit şi să-ţi pui şi întrebarea dacă nu cumva sunt bolnav ? De aceasta dată, m-aş fi simţit umilit ca eu să vin şi să-ţi spun problemele care mă frământă… puţin zis, mă rod şi tu să mă tratezi tot ca pe un puşti, când am nevoie de cineva, cineva care să-mi aprindă o lumină, o lumină, în bezna în care mă zbat sau cel puţin, să mă îndrepte într-un sens mai omenesc, să mă scoată din această nebuloasă…
– Vai de mine! I-ai făcut ceva Voichiţei !?
– Vezi mamă! Dacă era o problema aşa de simplă, îţi răpeam eu timpul? Timp în care puteai vindeca un sat întreg. Bănuiam că o să te grăbeşti şi asta te va face să nu mă înţelegi. Mi-e greu să “mă desfăşor” la comandă. Apoi, dacă mai eşti şi grăbită, mai bine nici nu încep, că n-am rezolva nimic.

– Sandule, vezi, acum tu te pripeşti! Este adevărat că primul meu gând “mi-a fugit” la prietena ta, la Voichiţa, de nu este cumva gravidă, dar dacă spui că-i altceva… poţi să-mi povesteşti liniştit, o să am răbdarea necesară să te ascult.
– Poate mă înşel! Dar simt în vorbele tale că încă tot prunc mic mă crezi .
– De unde atâta neîncredere, Sandule?
– Şti ce, mamă? Ca să facem abstracţie de mine, de persoana mea, de vorbele mele şi să-ţi spulber această reticenţă de a mă considera “pruncuţ” acum în prag de armată, prefer să-ţi povestesc întâmplările care mi-au provocat această stare sau, aşa cum obişnuiţi voi medicii să-i ziceţi, “şocul care a declanşat criza”, încercând pe cât posibil să las “eroii înşişi“ să vorbească, aşa poate mai cresc şi eu în ochii tăi.
– Dacă tu aşa vrei, Sandule, dai drumul, sunt numai ochi şi urechi.
– Prima întâmplare, sau povestioară – cum vrei să-i spui – s-a derulat cam aşa. Colegul meu Ştefan a scris o povestire la română, destul de drăguţă – aşa am găsit-o eu – în care istoriseşte o poveste de dragoste a doi tineri :
Ea era elevă, el student. Se cunoşteau de mult, mai bine zis “vorbeau” de mult şi întrucât se iubeau foarte mul, doreau să se căsătorească – erau fermi pe acest drum – de aceea, s-au decis să-şi ofere dragostea completă, adică nu numai sufletească, ci şi pe cea trupească, ei nesocotind acest fapt o abatere de la morală.
Băiatul fiind “căminist” a “făcut rost” de-o cameră, unde trebuia să aibă loc “nunta” lor. Hotărâţi, amândoi şi-au dat întâlnire la “cameră”, unde urmau să se bucure de tinereţea şi dragostea lor.
Poate că acest gând, gândul primului act sexual, la care urma să-i dea curs, poate vreun sentiment de vinovăţie, o face pe fată să vadă în privirile fiecărui bărbat o poftă care o “dezbrăcau“, o “preţuiau” …
Această stare, aceste priviri o şicanau pe fată, care nu numai că începe să creadă – după cum îi va povesti şi colegei de cameră –era convinsă, că de fapt bărbaţii la femei apreciază doar “formele” şi poate “locul plăcerii”, celelalte, restul, cum ar fi inteligenţa la femei şi, mă rog, tot ce ţine de demnitatea şi morala noastră, a femeilor, pe bărbaţi nu prea îi interesează, foarte puţin sau aproape deloc.
Băiatul a ajuns la cămin. Se pune la “şapte ace“ şi, cu caracteristica bărbaţilor pentru asemenea lucruri, se grăbeşte la camera unde îşi aşteaptă iubita. Gândurile lui, firesc, se învârteau la felul cum va fi viaţa lor şi mai ales tara aceasta grozavă, ei nu deţineau nici un fel de bază materială. Dacă în urma acestui act sexual ea ar fi rămas gravidă, familia ei ar fi reacţionat foarte dur, violent chiar, am putea spune.