Porecla asta era amăgitoare, omul fiind un bun specialist, exigent şi un bun ortac, dar porecla i-a fost dăruită din cauză că, în prezenţa lui, nu permitea să se vorbească oricum, cu “înflorituri” sau “coloraturi” specifice locului şi adecvate acestei meserii.
Nevasta “fetei mari” – poftim… şi pe mine m-a prins această boală a “botezatului” – nevasta inginerului era o femeie mignonă, cu o faţă de păpuşă chinezească, ireal de frumoasă. Cei doi erau o pereche potrivită şi toată lumea se bucura să-i vadă împreună atunci când se întâmpla să iasă la plimbare.
Despre femei, în general, din “exterior” se vorbesc multe, vrute şi nevrute, dar atunci când vedeam această pereche mă bucuram. Mă bucuram că există şi familii frumoase şi cunoscându-l pe “fată mare” îşi imaginau, şi “binevoitorii” confirmau acest lucru, că relaţiile dintre soţi erau tandre, curtenitoare, la nivelul vârstei şi dragostei ce-o afişau. Era o familie reuşită, pe care cei care-i cunoşteau o dădeau drept exemplu pozitiv copiilor lor.
Era o familie reuşită în toate… Era… până în momentul în care a apărut reversul inginerului nostru, adică acel Paul, care ţinea atât de mult la “personalitatea lui găunoasă”, cel care n-a reuşit să impresioneze nici măcar copiii. Se pare că “fala goală şi băţoşenia lui” au “dat-o gata” pe Lucica, nevasta inginerului, care probabil că încă n-a întâlnit până atunci bărbaţi care să nu aibă “acoperire” pentru vorbele lor, vorbe care erau doar nişte bolboroseli şi fraze stereotipe, bune doar de frânt gâtul gâştelor…
Şi dacă la fete de “nasul lui”, bâiguielile lui, îmbăţoşarea lui n-au avut nici un efect, n-au prins, pe Lucica însă, pe profesoară… nevastă de inginer… au dat-o gata ca în final să-şi încurce viaţa cu “domnul pierde-vară”.
Această asociere dintre Paul şi Lucica a fost un duş rece pentru tot tineretul, băieţi şi fete, şi chiar pentru lumea din cartier, pentru acei care i-au cunoscut.
Dacă cumva unul sau altul încerca a-i deschide ochii Lucicăi, a-i explica ce lucru necugetat a făcut, aceasta se înverşuna şi mai mult în al “capta” pe Paul, crezând, Doamne fereşte, că vor să i-l ia. De ar fi fost pe cine, treacă meargă, dar aşa ?…
Aşa… Lucica a găsit o locuinţă şi s-a dus să stea cu Paul. ”Statul” în doi a dus la o mai rapidă “deşteptare” a Lucicăi… mult mai rapidă decât a crezut lumea. Convieţuirea în doi a dus la “dezvelirea personalităţii” găunoase a lui Paul, la imposibilitatea unei armonii conjugale unde lipseşte cultura, unde doar o singură persoană are dreptate, aceeaşi persoană fiind şi singura “deşteaptă”. În orice cuplu, inflexibilitatea în orice problemă nu poate duce la altceva decât ori la nebunie ori la complacerea în acel marasm.

Lucica era totuşi licenţiată şi-i era imposibil ca un nimeni să-i anihileze persoana şi studiile.
Această “trezire” pentru Lucica a fost un adevărat coşmar. Văzându-se în imposibilitatea de-a lupta cu prostia, simţind nevoia unei reale protecţii în faţa unui astfel de specimen, a “fugit” la bărbatul său, la al ei, “fata mare”, ca s-o apere… Ce s-o fi întâmplat în casa lor nu se mai relatează, dar ei sunt din nou împreună…
– Dragul mamei, am început să te înţeleg, să-ţi înţeleg păsul, dar nu cred că o să-ţi fac pe plac, aşa cum tu ai cerut, să-ţi dau răspunsul printr-o singură frază. Dacă tot am început cu poveştile, şi eu o să-ţi spun una, şi eu voi lăsa pe tinerii autori să povestească, ceea ce doresc să ne comunice .

***

“Pe colegul meu îl vedeam zilnic, dar acum nu-mi plăcea deloc cum arăta. Nu-mi plăcea pur şi simplu. Sunt sigur că un ortoped poate găsi multe informaţii în “mersul” unui om .
Dar cât de dezlânat mergea el, nu trebuia să fi ortoped ca să vezi cum se poticnea, de credeai că în momentul următor se va prăbuşi. M-am gândit să vorbesc cu diriginta. Posibilităţile dânsei sânt altele şi o bună profesionistă v-a găsi cauza şi probabil şi un remediu pentru starea lui, a lui Dorel, care de vreo trei săptămâni era retras, livid la faţa şi toţi îl „inoportunau”. De-l întrebai ceva îţi răspundea absent, după care tot el te întreba: “Ce ai spus ?”
Prin această “modalitate” de a discuta îşi dovedea maniera şi felul de-a întreţine o prietenie care a depăşit zece ani?! În plus slăbea. Slăbea fără recomandare. Evident şi de necontestat. Dorel era bolnav. Poate că l-a prins şi pe el gripa acum la sfârşit de trimestru. Uneori te epuizează un trimestru de 14 săptămâni, mai ales dacă nu ţi-ai dozat bine forţele. Dorel până în clasa a X-a a fost tot premiant, acum puţin a lipsit să nu facă “o restanţă”. Noua noastră colegă, Maia, la materia ce era “s-o uite“ Dorel, de departe era cea mai bună în clasă.
Maia în clasa a X-a a fost premiantă. În treaptă “a dat” la “electro” pentru a ţine “trena“ cu cei mai buni elevi din şcoală.
Aşa era considerată clasa noastră şi era un atestat de calitate în liceul nostru să fii în clasa de “electro“. Mulţi, la examenul de treaptă se “aruncau“ la această secţie dar aleşii erau puţini. Maia “s-a ales “ impunându-se cu notele primite în examen.

Plecând spre sala profesorală, l-am rugat pe profesorul Eugen să-i spună tovarăşei diriginte, de cumva are puţin timp, să vina până afară că doresc să-i comunic ceva. Diriginta a venit destul de repede:
– Bună ziua.
– Ce-i Augustin ?
– Tovarăşa dirigintă, ştiu că aveţi destule probleme, că sunt inoportun, dar aş fi vrut să vă atrag atenţia asupra colegului Dorel. Ceva nu este în regulă la el, în general face notă distonantă faţă de ceilalţi colegi de clasă.
– Asta am observat şi eu. Speram ca tu, cel mai bun prieten al lui, să-mi aduci vreo ştire, vreun indiciu, ceva cât de puţin ca să putem descifra aceste “stări” ale lui Dorel.
– Pentru mine acest lucru nu-i deloc simplu. În mod constant Dorel mă ocoleşte. Se plimbă pe unde nu s-a plimbat niciodată, întotdeauna singur. L-am pândit nu de puţine ori, dar fără nici un rezultat. Şi în general nu se confesează nimănui, dar pe mine în mod special mă evită.
– Dacă chiar aşa stau lucrurile, o să-i chem părinţii la şcoală. Poate ne ajută ei cumva.
– Cum credeţi dumneavoastră.
– La revedere!
– Săru’mâna!
Cam asta am vorbit cu “diriga”. O femeie înaltă, blondă, frumoasă, până la negare, mlădioasă, ca un fir de trestie în bătaia vântului. Cred că şi ea era conştientă de şarmul personal, de faptul că era “plimbată din ochi” de tot “sexul slab” când trecea prin curte. Altfel, de unde mersul ei aşa de maiestos, de impozant. După cum ziceau şi colegii, aveam o ”dirigă” să-ţi “rămână pe retină”. Uite, domnule, că “bărbatul” din mine se lansează în aprecieri care nu prea cadrează cu morala elevului !
Au venit sărbătorile de iarnă şi dacă Dorel era absent chiar şi atunci când fizic era prezent, nu ne-am putut ”angaja” la colindatul fetelor din clasă sau aşa cum procedam în alţi ani, un fel de şezătoare a clasei.