Cam astea erau vacanţele noastre la sărbătorile de iarnă. Cum să-l fi dus eu la această şezătoare pe Dorel aşa cum arata el acum. Nu numai că nu s-ar fi produs, dar cu toţii ar fi sărit pe el să-l “descoase”. Aşa că toată vacanţa l-am tras după mine, la Aurel, ne uitam la “video”, cu toate că am văzut toate casetele lui şi cele din cartier. Dar trebuia şi puţină mişcare şi acesta a fost singurul lucru acceptat de Dorel. La alte activităţi s-a opus categoric.

Pentru mine această vacanţă a fost o corvoadă plictisitoare, piperată din când în când cu nişte situaţii penibile. Am ajuns şi eu în postura lui Dichiseanu, când îi spunea lui “Codin”: ”Dă măi din cap, că o să spun eu buna ziua !”. Aşa era şi cu Dorel. Mai dădea din când în când din cap, în loc de bună ziua.
A început şcoala cu trasul “Hobby”- urilor prin clase, cu note, cu observaţii, cu travaliul obişnuit, am mai uitat de Dorel. Timpul se scurgea imperturbabil cu problemele noastre cu tot.
Spre sfârşitul trimestrului doi, ”se aud“ nişte zvonuri. Şi zvonurile aproape întotdeauna se adeveresc…
În clasa noastră erau 9 fete şi 27 băieţi. Ne-am păstrat nucleul nu numai din treapta I, ci chiar din clasa a V-a. În această clasă a XI-a F eram 14 din acel nucleu. Deci marea luptă pentru căutarea unei iubite sau iubit, coleg de clasă, nu a mai avut loc, nu numai că ne ştiam bine, sau din lipsă de simpatie, ci din cauză că fetele aproape toate, discutau dinainte cu alţi băieţi. Maia părea a fi “rezervă” pentru băieţi. Pe mine niciodată nu m-a interesat. Şi totuşi ?! Dacă stau şi mă gândesc… Dar poate mi s-a părut ! Cu toate că… Să ştii că aşa a fost! Ăla, acel băiat a fost Dorel şi nu Relu… Domnule… şi mie numai acum să-mi cadă fisa ? Nu că merit palme, demult n-am mai dat dovadă de atâta nepricepere!
Deci ce făcea Dorel? Ei bine, Domnia Sa, toată ziua şi din orice loc posibil, o pândea pe Maia. Da, acum sunt absolut sigur… Dar e treaba lor… A, uite că vine şi “diriga”, precis că se confirmă zvonurile.
– Bună ziua!
– Bună ziua! – într-adevăr în mod deosebit e o zi bună!
– Dragi colegi mai tineri, desigur că au ajuns şi la urechile voastre zvonurile care circulă prin şcoală. Ei bine, azi a sosit “telexul”. Plecaţi la Ş.N.T. (Şantierul Naţional al Tineretului).
– Ura, ura! Sunt salvat ! – urlă Dorel cât putea de tare şi tropăia ca un nebun.
Poate m-am bucurat şi eu. Mai schimbi aerul, mai vezi şi alţi oameni, mai înveţi şi altceva decât ai învăţat până acum, îţi mai trec nervii ce ţi i-a făcut “gagica” în timpul anului. Dar de aici şi până la URA, URA şi să mai şi ţopăi este o distanţă! Foarte curios modul de-a se erija al lui Dorel !

Înainte vreme el era premiantul clasei, dar acum nu mai e…. Până azi, de la începutul şcolii, el era “absorbit“ doar de crema pantofilor săi, altceva nu mai vedea nimic, şi acum uită-te la el “conştiinţa” cum a explodat. Poate-l pun şi comandantul brigăzii cât este de “entuziasmat” !
Oricum, cu toate că l-am considerat prieten, am simţit un sentiment de repulsie în momentul care s-a manifestat prin uralele lui idioate. Aş putea spune că în acel moment l-am dispreţuit. De fapt, ce vroia el să ne demonstreze nouă? Că numai Domnia Lui este la înălţimea situaţiei? Că numai el a înţeles de ce “ţara” ne cere acest sacrificiu? Că numai el e pătruns de sentimentul datoriei? Gogoşi… gogoşi domnule, a vrut să iasă în evidenţă, sau, poate, să fie sigur că l-a auzit Maia. Halal prieten şi ce prietenie mai poartă el. După ce-l “priveghez” două trimestre, acum cu un singur URA te anihilează. Să-i fie de bine… Să mai îndrăznească să apeleze la prietenia mea… Să-şi caute alt prost… Dar uite că vine spre mine, şi fără altă introducere, îmi dă dispoziţia:
– Augustine! Roag-o pe Maia să vină la club. Repede. O aştept!
– Bine, măi Dorel. – Ce ton de comandă are tipul?! Bine! Am trimis-o pe Maia să mă scap de el, de ei… de toţi…
Dorel stătea în spatele uşii clubului când Maia a deschis uşa. El a prins-o de braţe şi a lipit-o cu spatele de uşă.
– Doresc să-ţi spun ce până azi n-am putut să destănui nimănui! Strângerea asta nu mi-o lua ca pe un abuz. De şase luni, de când te văd zi de zi, nu mai pot trăi fără tine. Nimic nu mai este bun. Nimic nu-mi mai prieşte, mai ales că nu ţi-am putut spune nimic din inima mea şi poate că nici nu şti cât te preţuiesc, cu toate că eu nu cred aşa ceva. Azi m-a salvat diriginta. Plecând pe şantier nu mai sunt obligat să mă transfer la o altă şcoală. Maia, poate cândva aceste vorbe le vei folosi împotriva mea. Cum vei crede tu de cuviinţă, dar am simţit că înnebunesc, să stau alături de tine un an şi să nu te pot atinge. Tu nu poţi înţelege acest lucru. Ba mai mult, să nu te “simtă“ nimeni, nici chiar EA . Pentru mine a fost îngrozitor… Acum pot face acest lucru şi te mai rog să mă laşi să te îmbrăţişez ca pe un odor scump şi… a uitat să mai aştepte răspunsul …
– Dorel, tot ce mi-ai spus tu m-a bucurat şi întristat în acelaşi timp. Poate pentru faptul că tu voind să trăieşti în persoana ta şi să te dedublezi şi în persoana mea ţi-ai luat prea multe sarcini. Nu mi-a plăcut această sechestrare de aici.

Auzeam eu că unii bărbaţi imediat după căsătorie, le aplică o “pereche de palme” tinerelor neveste ca să ştie cine-i “stăpânul”.Consider că această metodă cu mine nu “ţine”.
– Dragă Maia – uite, deja îţi pot spune aşa – nu mă condamna. Scopul sechestrării a avut un singur motiv: teama că tu nu mă vei asculta până la capăt. Gândul acesta mă înnebunea.
– Şi de ce zici că poţi să-mi spui dragă ?
– Acum îţi pot spune, numai am nici o reţinere. Tu eşti o fată minunată şi te preţuiesc ca pe “Icoana“ care m-a crescut, ca pe mama. Dar vezi tu Maia. Părinţii tăi sunt numai opt ore ai statului, celelalte l6 îţi aparţin ţie. Nouă în schimb, nu ne-au ajuns cărămizile de-o vilă. Stăm în bloc. Tu eşti singură la părinţi, drept pentru care nu aş dori să intri în divergenţă cu ei, pe eterna temă “el ce are ?”. Ştiu că se pun aceste întrebări. Tu eşti minunată şi-i păcat să guşti din amarul vieţii, când ea are atâta miere.
– Dorel, povestea asta nu poate fi adevărată!
– Nu s-a pus problema încă. Pune-o şi vei vedea că există.
– Nu-mi vine să cred. Totuşi, cu toate că riscăm să întârziem la oră, spune-mi şi mie de ce-ai urlat aşa când s-a anunţat Ş.N.T.-ul?
– M-am gândit, şi de fapt am şi făcut-o! Mi-am uşurat şi eu sufletul, fără să fiu apostrofat de nimeni. Îţi mulţumesc frumos că mai ascultat şi mi-ai redat liniştea şi speranţa în dragoste.
– Da, dar tu strigai că eşti salvat. De cine şi de ce ?
– Maia dragă, pe măsură ce mă îndrăgosteam de tine, mă gândeam că de undeva trebuia să-mi vină şi mie un ajutor, ca să mă protejeze, să uit dragostea ce nu-mi este permisă.
– Dorel, tu te îndrăgosteşti de mine şi în acelaşi timp doreşti să mă uiţi?
– Da, e un paradox, dar eu sunt conştient că tot ce aş fi putut primi de la tine au fost aceste momente nepreţuite pentru mine, care ni le-am permis adineaori.
– Ce vrei să spui?
– Deocamdată îţi mulţumesc mult de tot că m-ai ascultat şi m-ai lăsat să mi te apropii de pieptul meu nenorocit.
– Dorele, nu cumva dramatizezi ?
– Maia, eu am văzut viaţa. Fazele vieţii, şi încă cu repetiţii (la fiecare frate) Ştiu că cel mai greu lucru pentru om e chiar viaţa ce-o trăieşte. Fiecare frate a avut pojar, oreon, rubeolă, s-a fript, s-a tăiat şi toate astea se repetau într-un ciclu. Ciclul vieţii mele e ciclul părinţilor mei, dar stările noastre sociale se resping. Şi unde există interes, dragostea lâncezeşte.