– Domnule, ai început aşa de frumos şi acum îmi laşi un gust amar în gură. Şi vrei să mai ştii ceva?! Cu puţine schimbări, şi eu am dorit să-ţi fac aceste destăinuiri. Să-ţi spun că te iubesc! Mie îmi era şi mai greu, că fetele nu obişnuiesc să facă declaraţii de dragoste, dar şi eu am dorit să-ţi spun asta!
– Îmi dai voie să-ţi sărut mâna ?
– ?!
– Îţi mulţumesc din tot sufletul şi îţi spun a d i o !
– Dorel ! … Dorel ! … Dorel !…

***

Maia se întoarse acasă. A plănuit ea cândva că trebuie să-i pună o întrebare lui Dorel şi el să-i dea un răspuns. Acum le avea pe toate sincere şi sigure. Într-un anumit moment ea a simţit că situaţia o depăşeşte. Apoi toate au fost normale. “Că m-a prins el de braţe”, nu mi-a plăcut. Dar dacă începea cu o scuză, nici nu mă mai uitam la el. E bine să se ştie că, indiferent de preţul sau mărimea faptelor, noi femeile – oare nu mă exprim prea devreme ? – de la bărbaţi dorim ceva ”bărbătesc”. Şi felul lui de a se purta cu mine, când aproape un an “nu m-a văzut“, mi-a umplut sufletul de fericire. S-a purtat aşa cum cred eu că se poartă un bărbat adevărat, care ştie ce vrea şi nu confundă bărbăţia cu vulgaritatea. Şi de ce să nu spun, mi-a fost teamă pentru el, să nu fie şi el unul de ”ăla” pe care nu l-aş mai fi putut suferi niciodată. Câtă stăpânire de sine, să te strângă la piept pentru prima oară. Multe se pot spune, ştiind că acesta a fost scopul şi nu etapa.
Să zic aşa, am mai “vorbit” – pentru că acesta e termenul uzual – şi cu alţi băieţi, dar în braţele lui, în prezenţa sa şi a vorbelor sale, m-am simţit în deplină siguranţă. Să fiu sinceră, puţin mi-e cam necaz pe mine, parcă m-a luat ca pe o fetişcană. Eu acolo nu aveam nici un rol. Cu toate acestea mi-a plăcut de el. Poate o să fiu întrebată, de ce… ?
Un trimestru, apoi încă unul, noi nu am schimbat “priviri”, mă ignora complet. De vorbit nici nu se mai pune problema. Iar acum când ne-am întâlnit, parcă ne cunoşteam din copilărie. Ce-ţi pot da cinci minute ?! Cât de mult … Ce nestemate are viaţa …
Chestia cu “adio”… Eu nu cred că el are asemenea gânduri şi suflet s-o facă. Aici este ceva “reticenţă” bărbătească, un orgoliu al lui…

Acum de mi-ar cere cineva, să-i spun cum arăta, nu cred că l-aş putea descrie. Cum să descriu comportarea noastră? Şi totuşi… Frumoasă zi !!
A doua zi, Dorel nu mai ţinea capul în pământ, se uita la noi, la ce-i cu care vorbea şi participa, la toate activităţile clasei cu o undă de indiferenţă. A şi fost ascultat. Din nou am văzut omul sigur pe el, cu cunoştinţe bine decantate, oricând capabil să ţină piept asaltului de întrebări, care ar putea veni din partea profesorilor sau a colegilor. În pauză se purta normal, aşa cum se purta şi înainte de apariţia Maei în clasa noastră.
În pauza mare am abordat tema noastră, a Ş.N.T.-ului. Trebuiau să plece 25 de elevi, doi au avut hepatită, deci erau scutiţi de muncă fizică, iar alţi doi ”colegi” s-au prezentat cu “certificate medicale” cu “n +1” boli incurabile spre a fi scutiţi de acest “favor”. Bineînţeles că cele 9 fete nu plecau pe şantier.
În timpul acestor discuţii, Maia s-a apropiat de Dorel pe la spate şi s-a prins de braţul lui – cum a procedat şi el ieri. Dorel asculta ceea ce spuneau colegii, a vorbit şi el, dar a gesticulat aşa “fin” că a “scăpat” din mâna Maei. Nu am văzut toate subtilităţile că, fir-ar să fie, totdeauna există un clopoţel care sună – sau voi aveţi hupă?!
Şi sună atunci când se petrec cele mai frumoase momente… Ceva mi-a atras totuşi atenţia. Maia a început să “umble” (că în curte nu era aşa mare spaţiu) după Dorel. Vă cred că şi voi aveţi nervi… Dar credeţi că eu nu ?!
Vă rog să analizaţi şi dumneavoastră. Un prost (că altfel nu pot să-i spun) aşteaptă – sau nu îndrăzneşte – un an să-i spună unei fete că o iubeşte (aşa cum ştie el bineînţeles) şi atunci când fata l-a priceput (probabil că era şi el greu de cap) se face că nu despre el este vorba…
M-am gândit mult. Acest om când era actor? Atunci când umbla cu nasul în nisip sau acum când poposesc norii pe el? Cum poate cineva, care, sunt sigur că iubeşte dar ştie şi că-i iubit, să poarte această mască cu el? Zic că-i îndrăgostit pentru că atunci când m-a “trimis” după ea (ăsta este termenul), am crezut că mă va “tăia cu ochii” nu cu cuţitul, aşa “exprimare” avea mutra lui.
Îmi venea să-l pocnesc cu ceva în cap, ca la filmele cu repetiţie. Îmi venea să-l iau deoparte, să-i zic câteva de la obraz! Ca de exemplu : “Copii, a cincea parte din viaţă v-aţi trăit-o deja sterp, celelalte 2/3 ce urmează, iubiţi-vă repede că timpu-i scurt, iar ultimii ani nu se mai pontează la acest capitol. Deci, iubiţi-vă, nu vă “mofturiţi “!

Cam astea-mi erau gândurile şi cât pe ce să le şi rostesc. Dar credeţi că am avut curajul să mă apropii de ei ? Aţi văzut vreodată când se bat doi câini ? Dacă-şi dau seama că eşti lângă ei, uită ura lor şi se aruncă amândoi pe tine. Aşa ceva am zărit şi eu în ochii lor. Iar cum eu nu sunt îndrăgostit, nu sunt aşa de… tare.
Timpul se scurgea, se încheiau mediile (cei care plecau pe şantier trebuiau să fie fără corigenţe), se făceau vizitele medicale, se dădeau şi se primeau sfaturi. Oricum, Dorel venea la şcoală pentru strictul necesar şi atunci când era aproape sigur că Maia se găseşte… în altă parte…
În schimb, Maia a început să slăbească, “să poarte“ cearcăne, să-l caute tot timpul, dar acum fără a mai întreba pe nimeni de el. Am putea zice că drumurile ei erau ale unui nebun inofensiv, în retragere. Pornea cu sufletul la gură spre şcoală, intra în clasă, nimeni… (nimeni din punctul ei de vedere) şi cu paşii târşiţi (iarăşi paşii) pleca… N-o mai interesa dacă sunt, sau nu mai sunt cursuri… De fapt era ”bolnavă” (se şi vedea). Aşa o şi anunţam la fiecare oră.
Şcoala nu se terminase încă. Mai era o săptămână. Cursurile se ţineau aşa cum am mai spus. Clasa noastră se dezlânase. S-a impus ca absolut toţi băieţii să plece pe şantier, chiar şi acei care avuseră certificate de scutire.
Dimineaţa următoare, iar a apărut Maia la şcoală, fără cărţi, răvăşită şi total dezorientată. De întors s-a întors tot ca în alte dăţi pe aleea din spatele şcolii, cu picioarele trase după ea, capul bălăbănindu-se într-o parte, cu mâinile pe lângă corp, dar inerte, fără vlagă… Mă uitam după ea. Doamne cum te mai poate transforma dragostea…. sau te poate distruge…. Ce fată era Maia, multora le-a părut rău că au rămas cu “prietenele vechi” când au văzut-o pe ea. Acum nu-i mai trebuie nimănui.
Dar văd că pe alee a apărut, ce a “apărut”, Dorel era acolo, o aştepta. Simţeam că nu mai pot… am alergat şi eu să-i urmăresc, să văd ce se mai întâmplă.
Dorel a pus rucsacul jos. A prins-o de mână, ea a tresărit, el şi-a apropiat-o. I-a pus capul pe umăr şi-i mângâia pletele. Nu-şi spuneau nimic. Ochii lor erau cam “aburiţi”, răsuflarea sacadată. Se mângâiau reciproc, în tăcere.
Când pentru prima dată am văzut “Poarta sărutului”, nu am înţeles ce se voia cu pietrele alea scrijelite? Acum, acum vedeam pe viu “Poarta sărutului”, fără sărut. Sunt (ştiu că nu e bun acordul) unul sigur. Nimic în plus. Câtă perfecţiune şi frumuseţe există în dragoste, în acest sentiment profund, omenesc. Sunt superbi… păcat că nu pot fi tot timpul aşa… De fapt, eu nu cunoşteam toate subtilităţile… Dar uite că se despart…