Cam astea-mi erau gândurile şi cât pe ce să le şi rostesc. Dar credeţi că am avut curajul să mă apropii de ei ? Aţi văzut vreodată când se bat doi câini ? Dacă-şi dau seama că eşti lângă ei, uită ura lor şi se aruncă amândoi pe tine. Aşa ceva am zărit şi eu în ochii lor. Iar cum eu nu sunt îndrăgostit, nu sunt aşa de… tare.
Timpul se scurgea, se încheiau mediile (cei care plecau pe şantier trebuiau să fie fără corigenţe), se făceau vizitele medicale, se dădeau şi se primeau sfaturi. Oricum, Dorel venea la şcoală pentru strictul necesar şi atunci când era aproape sigur că Maia se găseşte… în altă parte…
În schimb, Maia a început să slăbească, “să poarte“ cearcăne, să-l caute tot timpul, dar acum fără a mai întreba pe nimeni de el. Am putea zice că drumurile ei erau ale unui nebun inofensiv, în retragere. Pornea cu sufletul la gură spre şcoală, intra în clasă, nimeni… (nimeni din punctul ei de vedere) şi cu paşii târşiţi (iarăşi paşii) pleca… N-o mai interesa dacă sunt, sau nu mai sunt cursuri… De fapt era ”bolnavă” (se şi vedea). Aşa o şi anunţam la fiecare oră.
Şcoala nu se terminase încă. Mai era o săptămână. Cursurile se ţineau aşa cum am mai spus. Clasa noastră se dezlânase. S-a impus ca absolut toţi băieţii să plece pe şantier, chiar şi acei care avuseră certificate de scutire.
Dimineaţa următoare, iar a apărut Maia la şcoală, fără cărţi, răvăşită şi total dezorientată. De întors s-a întors tot ca în alte dăţi pe aleea din spatele şcolii, cu picioarele trase după ea, capul bălăbănindu-se într-o parte, cu mâinile pe lângă corp, dar inerte, fără vlagă… Mă uitam după ea. Doamne cum te mai poate transforma dragostea…. sau te poate distruge…. Ce fată era Maia, multora le-a părut rău că au rămas cu “prietenele vechi” când au văzut-o pe ea. Acum nu-i mai trebuie nimănui.
Dar văd că pe alee a apărut, ce a “apărut”, Dorel era acolo, o aştepta. Simţeam că nu mai pot… am alergat şi eu să-i urmăresc, să văd ce se mai întâmplă.
Dorel a pus rucsacul jos. A prins-o de mână, ea a tresărit, el şi-a apropiat-o. I-a pus capul pe umăr şi-i mângâia pletele. Nu-şi spuneau nimic. Ochii lor erau cam “aburiţi”, răsuflarea sacadată. Se mângâiau reciproc, în tăcere.
Când pentru prima dată am văzut “Poarta sărutului”, nu am înţeles ce se voia cu pietrele alea scrijelite? Acum, acum vedeam pe viu “Poarta sărutului”, fără sărut. Sunt (ştiu că nu e bun acordul) unul sigur. Nimic în plus. Câtă perfecţiune şi frumuseţe există în dragoste, în acest sentiment profund, omenesc. Sunt superbi… păcat că nu pot fi tot timpul aşa… De fapt, eu nu cunoşteam toate subtilităţile… Dar uite că se despart…