Cum mergea aşa alene, uitându-se în pământ, în faţa lui observă “un mers” cunoscut. În ultima vreme, “se aduna” cam greu, aşa că “nu s-a prins” în primul moment de unde îi era cunoscut acel mers?… Mocnea în el, şi “pasul” era în faţa lui. Pasul a coborât “rulanta”, el a coborât scările metroului. Când “pasul” a introdus fisa la barieră, posesorul paşilor a întors capul. Atunci Sandu, alb ca varul, fără voia lui s-a oprit!… Era Maria!… Şi Maria mai avea şi o burtă vizibilă!… Momentul lui de ezitare a fost momentul ei de-a se urca în metrou. Ea nu-l văzuse. El a fugit, a prins “rama” şi “înota” printre călători, care îi atribuiau unele îndemnuri ca: Ce te bagi?… Ce faci chiorule?… Sandu nu auzea nimic… Se apropiau de staţia “Unirii”… Simţea că o pierde… Nu mai ştia cum să procedeze?… De avansat… era din ce în ce mai greu… Se hotărî să strige şi a strigat cât a putut el de tare: M A R I A A A A A!… Se uitau la el nu numai femeile care se numeau Maria… se uitau la el toţi pasagerii… Era un strigăt disperat, dar neobişnuit. Aici, în metrou, când se strigă, se strigă de obicei altceva: M-au jefuit!… Hoţii!… Ajutor!… Cred că azi, pentru prima oară s-a strigat, cu atâta putere şi disperare, numele unei fete… Sandu nu s-a gândit la asta. Dintre toate Mariile, pe un scaun, a zărit şi năsucul EI. Năsuc… puţin în vânt… dar drăguţ… aşa cum n-a văzut altul… Acum l-a observat şi Maria… S-a ridicat de pe scaun… şi de ceea ce se temea Sandu mai înainte, înainte de a striga, s-a întâmplat. Maria… Maria a dispărut!.. Şi Maria era gravidă!… Ar fi vrut să-şi tragă pumni şi palme, dar acum fiind şi o mare aglomeraţie… Acum… persoana lui nu-l mai interesa… scăzuse la zero. Arăta ca un “hippy” cu priviri rătăcite… bezmetice…Şi-a făcut un obicei. Circula între cele două staţii de metrou, doar, doar o s-o mai întâlnească pe Maria… De multe ori se gândea la viaţa vecinilor lui… Oare a devenit şi el un ticălos?… Şi când zicea vecini, nu se gândea la cele două familii la care una dintre femei a trăit cu ambii bărbaţi!… Ticăloşia oamenilor are expresii variate!…
Vecinii la care se gândea acuma erau o pereche mai tânăra. Bărbatul era ca orice bărbat “mai frumos ca dracul”, potrivit ca statură, muncitor şi foarte sociabil. Nevastă-sa în schimb era pocit de urâtă, pistruiată şi încă nu se ştie, deoarece era mai puţin sociabilă, lumea o ocolea, ori poate se jena ea să intre în discuţii când erau mai mulţi oameni. Problema cu “a tunat şi i-a adunat” se potrivea de minune în cazul acesta. Dar întrebarea propriu-zisă era alta:ce-i ţine împreună ? Să încercăm o mică investigaţie.
Se povesteşte că soţul doamnei, înainte de căsătorie, avusese un prieten deosebit.

Fraţi să fi fost şi nu s-ar fi înţeles mai bine (pe atunci la noi nu se ştia ce-s homosexualii). Aceşti doi oameni aveau o prietenie sinceră şi devotată, atât de bine se completau încât au stârnit invidia tuturor. Au observat şi alţii că în momentul în care există o astfel de prietenie ea este unică, unică atât prin faptul că alţii nu pot realiza aşa ceva, dar şi datorită unui aşa-zis “lehamite”, alţii nesperând să ajungă la o asemenea performanţă, nici nu se mai străduiesc să-şi realizeze o prietenie. Probabil că şi să faci glume pe seama mai multor persoane, s-a dovedit că nu-i chiar la îndemâna oricui. Ca să n-o lungim, prietenia lor era renumită pe o arie destul de mare. Poate s-au împrietenit şi datorită faptului că le plăceau sporturile şi, coincidenţă, aceleaşi discipline amândurora. Nu-i cazul să investigăm mai departe, sunt sigur că dacă pe ei i-ai fi întrebat, cred că habar n-aveau când şi de ce au început să fie prieteni ? Cert era că erau nedespărţiţi.
Odată au fost invitaţi la o onomastică. Bineînţeles că i-au invitat pe amândoi. Cei doi, sportivi fiind, în preocupările lor nu intra alcoolul; cu toate acestea s-a încins petrecerea şi era o atmosferă tinerească, euforică, toata lumea se simţea minunat, unii chiar aveau “curaj”. S-a întâmplat că le-a venit vremea şi celor doi prieteni “să fie luaţi la centru”. Printre multele lucruri “tapate”acolo a fost şi prietenia lor… despre care se zicea că nu v-a trece mult şi se va destrăma.
– Pe ce se bazează această afirmaţie ? săriră amândoi.
– Pe faptul că nu va trece mult şi vă căsătoriţi. Or, căsătoriţi fiind, nevestele voastre vă vor pretinde să staţi cu ele, nu cu prietenul…
– Ba, pe noi nu ne va despărţi nimeni şi nimic! au răspuns cei doi. Ce am eu este şi al lui Ion şi ce are Ion este şi al meu, a spus Vasile.
– Asta, cum se va materializa atunci când vei avea femeie?O să i-o dai şi lui Ion ?…Vasile simţi că ceva nu-i în ordine, dar a continuat.
– Tot ce-i al meu… este şi al lui !…
– Vrei să zici că o să-i dai pe nevastă-ta lui Ion de câte ori vrea ?…
– Nu !… Doar… o dată… O dau!
– Tu ce zici, Ioane ?…
– Păi!… Dacă Vasile îmi dă nevasta lui o dată!… Eu… eu să nu i-o dau?!… I-o dau şi eu!…
– Şi cum o să faceţi?
– Eu zic – este de părere Petru – eu zic… că primul care se va însura să-i dea nevasta prima dată celuilalt!… E bine aşa?…
– Aşa să fie!… Au strigat într-un glas Vasile şi Ion.

Vremea a trecut… şi Vasile chiar voia să se însoare…
Ion, după terminarea armatei, se angajase la o întreprindere care avea lucrări în tot judeţul, aşa că prietenii se vedeau acum cam rar… uneori după câteva luni. La o astfel de întâlnire a celor doi prieteni, la o grădină de vară, Vasile îi spune lui Ion:
– Ioane!… Eu… Eu vreau să mă însor.
– Şi ce ? Te-am oprit eu ?!…
– Nu! Dar îţi aduci aminte de “înţelegerea” noastră, că acela care se va căsători primul îşi va da soţia… pentru prima dată… celuilalt?…
– O !… Asta te omoară? Am şi uitat!… Şi tu… tu ce ai de gând?
– Păi!… Sincer să fiu, fiind prieten aşa bun cu tine, nu aş regreta atât de mult, dar încă cu ea… cu ea nu am vorbit!
– Vasile ! Eu nu te oblig să îţi ţii acea promisiune, dată la o beţie… Am băut şi noi un pahar şi pentru asta să ne facem rău, să ne urâm toata viaţa?… Las-o baltă!…
– Aş lăsa eu!… Dar… prietenii noştri în fiecare zi mă chestionează în legătură cu legământul nostru… aşa că vezi tu… nu mai pot da înapoi…
– Vasile! Uite ce e! Poate tu nu-ţi dai seama, dar asta ar putea să fie sfârşitul prieteniei noastre!…
– Ioane ! Toate astea le ştiu şi eu, dar mai ştiu şi faptul că aici nu mai pot trăi dacă nu-mi ţin cuvântul dat la acea petrecere. Iar eu simt nevoia să mă căsătoresc.
– Cum vrei tu, Vasile!… dar… dar numai bine nu va fi… Şi… şi când îmi prezinţi logodnica ?!…
– Ce logodnică ?… Dar… la Sfat, deja suntem căsătoriţi!
– Chiar aşa de avansaţi sunteţi?
– Făceam şi nunta dacă tu erai aici şi dacă nu exista acea promisiune! şi… şi pe nevastă-mea poţi s-o vezi chiar acum!
– Unde-i ?
– Uite!… La masa aia laterală! – şi-i arătă masa.
Ion se uită în direcţia indicată, la o singură masă era o femeie, o femeie pe care el nu şi-ar fi dorit-o de nevastă şi nici să fi fost nevasta celui mai bun prieten al său … nu ar fi vrut să fie…
– Vasile! Aia pistruiată şi urâtă ?!…
– Aia !
– Ştii ce, Vasile… Fute-ţi-o tu!!! Şi prima dată… şi totdeauna… foloseşte-o singur… mie unu nu-mi trebuie!… – îl luă gura pe dinainte pe Ion.
Vasile, cu lacrimi în ochi, sări în picioare şi-l pupă pe Ion, prietenul său…
– Îţi mulţumesc!…