Băieţii se şi vedeau “bărbaţi” într-o lume plină de aventuri. După ce prin această metodă tânărul puşcăriaş îi câştiga total, a început să le dea câte o treabă “de bărbat”. Nu doresc să enumăr aici toate tertipurile ce le folosea pentru a capta copiii, dar atunci când i-a venit rândul lui Paul, ei stăteau tolăniţi sub un gard, tipul le descria tainele “amorului”. La un moment dat, observând ceva, îi spune lui Paul:
– Măi băiete, fii atent, lângă Alimentara aia este o bicicletă verde. Te rog adu-o că trebuie să plec urgent, am treabă!
Fără să stea pe gânduri, Paul a fugit acolo, a pus mâna pe bicicletă în momentul în care stăpânul ei adevărat ieşea din Alimentara şi bineînţeles a pus mâna pe bicicletă şi pe Paul, căruia nici prin cap nu-i tuna că bicicleta putea fi a altcuiva decât a “LUMINĂTORULUI”, a tânărului puşcăriaş. Proprietarul bicicletei şi-a dat seama de manevră şi l-a prins şi pe Paul şi pe fostul puşcăriaş. A avut loc un proces. Puşcăriaşul s-a dus să-şi completeze vechimea, iar Paul a fost dat familiei pentru educaţie supravegheată. A fost constatată clar nevinovăţia lui şi s-a confirmat că băiatul a fost dus în eroare. În acest caz Codul Penal este clar: copilul sub 14 ani poate fi folosit ca informator şi faptele care le face fără intenţie nu-l pot duce la condamnare. Nu este răspunzător pentru asta. Cu toate acestea, maică-sa, ascultând de un “sfătuitor”, l-a trimis pe Paul la orfelinat, la orfelinatul cu “bariera orizontală” să-şi petreacă câţiva ani de viaţă acolo unde ai senzaţia că ai ieşit de pe Terra, aşa cum spuneai dumneata domnule Buia. Nu ştiu dacă şi el a fost în acelaşi timp cu Lucuţa la acel orfelinat. Pentru el a fost mai greu. Revenind de acolo i-au trebuit câţiva ani să-şi revină. Acest “revenit” a fost doar de suprafaţă, întrucât acel tânăr de 14 ani, apoi adolescent, a rămas cu o spaimă perpetuă în suflet şi cu o închistare în el. Nimeni nu i-a mai putut “cuceri” prietenia. În nimeni nu mai avea încredere. El era un temperament melancolic, iar după studiile şcolare de după “bariera orizontală” uneori aveai impresia că-şi uitase sufletul într-o gaură de gard, pe unde pândea ivirea vreunui “tată” sau a unei “mame” pentru el… Dar nu au apărut nimic pentru el, în acel gard găurit unde îşi uitase sufletul, acolo l-a uitat, acolo i-a rămas la şcoala de după “bariera orizontală, localitate uitată de Dumnezeu, dar mai ales de oameni.
Prima criză de personalitate şi de timorare a sufletului său chinuit a explodat în perioada efectuării stadiului militar. Toate încercările familiei de-al aduce mai aproape de casă au fost zadarnice.

După armată, după trecerea timpului real “de adaptare”, fiind un bărbat cu propria-i personalitate, existând acea perioadă de viaţă când toată familia-i mai unită în vederea revitalizării familiei, când fiecare doreşte cât mai multă comunicare cu viitorul mire, cu viitorul “cap de familie” încercând să-i sugestioneze unele lucruri, să-i expună din experienţa lor, să şi-l facă în final un prieten, un ataşat al lor, sau al familiei sale, toate au eşuat lamentabil pentru oricine a încercat asemenea apropiere. Eşuările în plan sentimental nu s-au datorat nepriceperii celor care au dorit acel lucru, ci faptului că ei n-au înţeles ”metodele de lucru” ale personalului “didactic” care foloseau metode necunoscute de nimeni în altă parte şi care i-au produs şocul şi i-au frânt sufletul de copil, spulberându-i-l la numai 14 ani.
Mă uit şi acum la el, suntem prieteni, neamuri şi chiar colegi de breaslă, dar n-am ştiut şi nu ştiu nici acuma ce jale i-a sfărâmat inima şi câtă jale poartă în el, în sufletul lui.
Un molestat sufleteşte este un infirm. Niciodată nu va mai fi ce-a fost şi în general nu trebuie să aştepţi reacţii normale sufleteşti dacă ştii că sufletul său a fost mutilat. După ce şi-a făcut liceul, armata, cum s-ar spune, fără lucruri ieşite din comun, fără a pregăti ceva, a da ceva de înţeles, într-o zi vine acasă şi-şi anunţă mama că se însoară… Un om care nu se confesează cu nimeni, nu-i cunoşti nici stările emoţionale, nici felul de-a gândi, nici modul de-a glumi şi eşti ferm convins că nu-i capabil nici de-a face un pas decisiv, hotărâtor, ei bine, din câte vedeţi, el l-a făcut. Din prezentarea verbală a viitoarei mirese, reieşea că dânsa avea un defect. Toţi avem despre noi păreri foarte bune. Toţi credem că fiul nostru sau fiica noastră au dreptul la mai mult şi la mai bine decât am putut avea noi. Când familia a auzit despre ce-i vorba, nici nu voia să conceapă căsătoria lui cu Lucuţa. Şi cum vă spuneam mai înainte, el în familie nu era crezut că o să facă un pas hotărâtor, nicidecum să se însoare, toată lumea credea că el tatonează doar terenul. Cu toate acestea şi împotriva tuturor… s-a căsătorit. Nimeni n-a ştiut că de fapt Lucuţa şi Paul se cunoşteau cu mult timp înainte şi ei erau fermi în această hotărâre a lor, în încropirea unei familii, cu sau fără voia familiei… lui.
Îmi stăruie în minte o întâmplare, la prima vedere fără semnificaţie, ulterior s-a demonstrat că ea a avut totuşi importanţa ei.
Este binecunoscut faptul că fiecare părinte dorim să prelungim copilăria copiilor noştri. Pentru realizarea acestui lucru uneori ”ne atingem” şi de minciuna convenţională pentru a amâna cât mai mult posibil ”secretele” care-l privesc pe Sfântul Nicolae sau Moş Crăciun.

Am convenit cu soţia să mai minţim o dată pentru a păstra măcar anul acela secretele privitoare la aceşti MOŞI. Pentru acest lucru mai aveam nevoie ca cineva să ne aducă bradul exact în timpul în care copiii-şi făceau somnul de după-amiază. L-am rugat pe Paul să ne facă acest serviciu; el, parolist, s-a angajat la acest ”complot” în trei. Prinşi de febra pregătirilor de Crăciun, ne dăm seama că de fapt copiii s-au sculat şi Paul n-a sosit încă cu bradul. Speriaţi, începem să-l căutăm pe unde am crezut că ar putea fi. Nu-l găsim nicăieri şi de acasă era plecat de la ora 10. Era ora 16 şi el nicăieri. Cum nu se întâmpla în ultimul timp prea des, afară era un ger sec, ca-n poveştile de altădată. Prostia era dublă. Paul n-a sosit în timpul hotărât, dar nici n-aveam alt brad de Crăciun. Situaţia era disperată. Am mai fi putut tăia un molid din grădină, dar în condiţiile date îţi umpleai casa de apă cum s-ar fi dezgheţat şi era imposibil să-l mai împodobeşti cu instalaţii electrice. Eram deznădăjduiţi şi ne părea rău că nu ne-am rezolvat singuri problemele. Am ajuns la concluzia că va fi primul an fără brad. Era un lucru foarte trist pentru o familie cu copii, dar nu exista altă soluţie. După ce ne-am resemnat, cu o părere de rău de nedescris, ne-am văzut de celelalte treburi ce mai trebuiau făcute. Sună soneria şi-mi creă o stare de nervi cumplită: nu-i nici ora opt şi deja “persoanele acestea” se prezintă la colind? Deschid uşa brusc, cu gândul “să le-o zic de sărbători”, dar în uşă, zâmbitor şi moale, Paul îmi împinge în obraz bradul…
Dau fuga la uşa camerei copiilor, ca ei să nu sesizeze, şi acolo în antreu, cu rugăminţi, cu implorări, cu nervii mei întinşi la maximum, am încercat să-l chestionez asupra modului în care a reuşit să mă facă să-mi iasă pe nas această sărbătoare a Ajunului, neaducând la timpul stabilit bradul… Nu mi-a dat nici o explicaţie, dar eu, văzând că bradu-i dezgheţat şi uscat, mi-am dat seama că el a stat undeva la cald, unde anume, am aflat abia în vară, când, într-un moment mai bun al lui, mi-a dezvăluit că atunci, în seara aceea de Ajun, se cunoscuse cu nevasta lui. Cum, în ce mod şi ce rol a avut bradul în această chestie, asta nu am aflat nici azi…
– Ciudată treabă, zice Sandu, şi ei s-ar fi putut întâlni la acel orfelinat. Da, dar poate pe atunci nici nu se uitau unul la altul.
– Tot ce se poate. Văd că-i târziu. M-oi apuca şi eu de ceva treabă că vremea zboară.
– Mamă, greşesc ori mai ai ceva de zis?
– De zis sunt multe şi nu le-am putea sfârşi noi azi, dar mi-a venit în minte o tristă întâmplare de dragoste din război, a unei prietene de-a mamei. De asta poate-ţi par mai abătută.
– Ţi-ar veni greu să mi-o spui?