El era sărăntocul curvei. Ani de zile această traumă a vieţii l-a marcat. Fizic era şi cel mai slab din şcoală. I se spunea “ac de gămălie”, întrucât numai capul era de el. A început să urască, nu pe copii, pe el, şi dacă cineva sărea să-l bată, se bătea pe viaţă şi pe moarte, pe sfârşite. Înţelegea că trebuie să se nască din nou… Această naştere a lui, între copii, era dureroasă mai mult psihică decât fizică. Cu bătaia… Dar după fiecare bătaie primită, şi mai ales cu fiecare bătaie câştigată, observa că “povestea” întâmplării mamei sale se apropia de cea reală. Oamenii începeau să înţeleagă că dacă cineva a avut în viaţă o întâmplare mai nefastă, el nu trebuie nimicit, mai ales că erau siguri că totul a fost o răutate. Şocante erau şi alte lucruri, unii colegi chiar aveau mame curve, dar ei, în raport cu el, aveau o oarecare “consideraţie” în rândul colegilor, consideraţie care lui, sărăntocului, nu i-a fost acordată niciodată. Aceşti copii, văzând că trupul nu i l-au putut frânge, la învăţătură nu l-au putut învinge, s-au resemnat, au încetat şi cu bătaia, dar în gaşca lor tot nu a fost primit.
În aceste condiţii oferite de “societate”, băiatului i s-a făcut silă de toţi şi de toate. A renunţat a lupta pentru lucruri de care era sigur că nici aşa n-o să le aibă şi a început, cu multă ambiţie şi răbdare, să-şi făurească o lume în care să încapă şi el măcar cu drepturi minime. Lume şchiopătândă, de unde să ştie un mucos ce-i LUMEA. Astăzi, când pune mâna pe creştetul unui copil, care nu-i al lui şi pe care îl învaţă şi el câte ceva, se gândeşte ce mult ar fi preţuit asemenea gest făcut cândva lui. Poate a greşit şi el retrăgându-se prea repede dintre ei. N-a ştiut şi n-a putut niciodată să facă haz de necaz, în batjocura lor fiind vorba de mama lui.
Acestea sunt convingerile de acum ale fostului copil, care mai simte şi azi un şoc când un băiat sau o fată în discuţii folosesc cuvântul prieten, el neavând şi neştiind nici până acum ce calităţi includ persoanele cărora li se atribuie această calitate. Tot ce a câştigat prin lupta sa acerbă împotriva tuturor nu era prietenie, ci numai rivalitate, fiindcă nimănui nu-i place să recunoască că e învins. La zece ani, tatăl copilului şi-a scuipat şi ultimele fărâme din ceea ce a fost altădată un plămân şi pentru prima oară copilului îi era milă de el. Deasupra capului său acum putea să frigă orice Soare, să cadă orice grindină, mâna care trebuia să-i fie deasupra, să-l ocrotească, nu mai exista. Odată cu dispariţia ei a dispărut şi copilul din el, transformându-se în bărbat sau poate în câine, să poată muşca şi el pe alţii, dar fiindcă câinelui trebuie să-i dea cineva de mâncare, a scăpat de această alternativă întrucât de acum încolo va trebui ca el să-şi hrănească fraţii, deci a devenit obligatoriu bărbat, chiar dacă el habar nu avea ce înseamnă aceasta.

Poate nu ar fi trebuit să scriu toate astea, dar am citit că mult aşteptata eclipsă, pe care doream şi eu s-o văd, n-o să se poată vedea de la noi, întrucât apusul vine înainte de-a se petrece fenomenul. Îţi poţi imagina că şi acest fenomen ne-a fost furat?! Încep să cred că viaţa ne urmăreşte pas cu pas, sunt convins că nu o să-ţi placă această întâmplare (mie nu mi-a plăcut şi nici acum nu-mi place), dar mă gândesc că pe undeva şi cândva m-a ajutat şi pe mine cineva de nu am crescut ca un degenerat, să ştiu şi eu preţul valorilor morale, să mă pot bucura şi eu când văd o frunză, un copil, un copac, un răsărit de Soare, chiar dacă nu-i la malul mării.
Cu toată munca şi lupta mea, pot să spun că nici mare avere nu am strâns. Concluzia : “Ia ce primeşti şi chiverniseşte-te cum poţi”. Oricine, plimbându-se privind oamenii şi femeile cu care se întâlneşte, ajunge la concluzia că peste 90% din ei s-ar putea iubi sincer. Atunci de ce oare ne urâm, în loc să ne iubim?! Îmi dau seama că nici eu nu le ştiu pe toate, dar cu toate astea este bine să se ştie că, la o anumită temperatură, tensiune şi emulaţie, fiziologic cu toţii suntem egali. Dacă am trece de anumite concepţii şi ne-am putea îmbrăţişa (ca să nu spun mai mult), ar trebui ca fiecărui individ să-i pui jos “traista” de gânduri, neîmpliniri, refulări şi suferinţe, să-şi cureţe sufletul şi numai apoi să explodeze dragostea adevărată. Doamne, frumos ar putea fi…! Dar să avem timp ca să putem face celelalte mai înainte şi dă-ne Doamne puterea să le “putem duce” şi să înflorească în fiecare dragostea ca să poată muşca din esenţa vieţii, FERICIREA. Şi te voi mai ruga, Doamne, să-i dai omului atunci când are nevoie de EA.
Ţi-a scris, dragă Iulică, această misivă un fost bolnav, astăzi un suflet în suferinţă, şi nu mă îndoiesc că ţi-ai dat seama că eu eram copilul care se străduieşte să ajungă în comunicare cu alte suflete rănite, Petre.
– Vai bunicule, ce mai viaţă ai avut!…
– Aşa cum am primit-o.
– Şi Iulica ţi-a răspuns la scrisoare?
– Din câte ştiu, Iulica a stat vreo două zile în casă, plângându-l pe Pista, uitându-se la puţinele lucruri d-ale lui şi la pumnul de pământ adus de mine. Apoi a trecut la familia Nemet, unde l-au plâns împreună şi unde de altfel a stat în continuare, lucrând împreună toate cele necesare. Eu i-am dat acea scrisoare la vreo săptămână după ce s-a mutat la familia Nemet. Mi-a promis că peste câteva zile o să mă caute şi o să primesc un răspuns. Aşa a şi fost. Într-o zi de duminică am fost invitat la familia Nemet şi acolo de faţă cu toţi ai casei a spus:

– Dragii mei, Petre mi-a trimis o scrisoare din care înţeleg că ar dori să ne avem împreună. Eu îi mulţumesc frumos, dar trebuie să vă aduc aminte că eu încă mai sunt nefericita mireasă a lui Pista şi trebuie să-mi jelesc mirele, aşa după cum cere tradiţia, religia şi sufletul meu. Deci până atunci voi fi încă a lui. După ce-mi îndeplinesc această dureroasă obligaţie, mă voi mărita cu cine m-o cere. Până atunci n-am ce să vorbesc… Vă mulţumesc la toţi!… şi cu lacrimi în ochi a fugit la casa ei.
Din răspunsul dat de Iulica se înţelegea totul, dar în primul rând dragostea ei pentru Pista şi rigurozitatea respectării tradiţiilor, dar şi imposibilitatea conceperii vieţii proprii fără cel pe care l-a iubit. Tot din cele spuse eu am văzut că pentru mine ea n-a “avut ochi” cât a trăit Pista şi acum mă prezint la ea doar cu o singură mână… Mi-a dat de înţeles că ea nu închide uşa nici altor pretendenţi, dar la acest capitol nu prea avea mult de ales. Poate de s-ar întoarce ultimul băiat despre care nu se ştia nimic şi el să fie mai valid ca şi mine, dar săracul, după cum mi-au spus alţii, era de mult mort, a fost aşa de zdrobit că nimeni n-a putut zice precis că ar fi Laci…
Tot din spusele Iulicăi se vedea indiferenţa vieţii ce urma s-o trăiască, ea considerând că această filă din calendarul ei s-a rupt, şi ce ar putea urma pentru ea nu mai are nici o importanţă… Nu te poţi naşte pentru a doua oară!
Lucrurile ajungând aici, nu mai era nimic de făcut decât să aşteptăm ca roata timpului să se învârtă, evenimentele să se deruleze după legile cunoscute. Şi într-adevăr timpul trecea, războiul s-a stins şi odată cu el parcă şi satul s-a stins, şi cum să nu fie aşa dacă în sat, din partea bărbătească a lui, au mai rămas doar moşii, şi câte un copil ici şi colo… Parcă nici gălăgie în sat nu mai era cine să facă. Şi ca să se respecte această linişte, într-o bună dimineaţă, înainte de terminarea războiului, au dispărut şi “ocupanţii de ocazie”…
A trecut un an de jale şi lacrimi. Iulica stătea tot la familia Nemet, lucrând pământurile în tovărăşie. Femeile s-au obişnuit să fie împreună. Într-o zi Iulica plecă în satul vecin, la un cojocar, un unchi de-al ei, care-i făcea un pieptar. A luat pielea necesară şi a pornit. Se pare că a pornit mai târziu decât trebuia, ca să nu fie obligată să traverseze noaptea păduricea dintre sate şi a început să grăbească pasul. Greutatea din spate parcă creştea pe măsură ce creştea şi oboseala. În sfârşit a ajuns la unchiul ei, i-a spus ce-şi doreşte, a mai schimbat câteva vorbe şi a plecat. A trecut cu ziua prin pădure, dar s-a grăbit atât de tare că era lac de sudoare. La poalele pădurii era un pârâiaş limpede ca şi cristalul şi rece ca gheaţa.