Friday, April 03rd, 2009 | Scriitor:

Poate nu ar fi trebuit să scriu toate astea, dar am citit că mult aşteptata eclipsă, pe care doream şi eu s-o văd, n-o să se poată vedea de la noi, întrucât apusul vine înainte de-a se petrece fenomenul. Îţi poţi imagina că şi acest fenomen ne-a fost furat?! Încep să cred că viaţa ne urmăreşte pas cu pas, sunt convins că nu o să-ţi placă această întâmplare (mie nu mi-a plăcut şi nici acum nu-mi place), dar mă gândesc că pe undeva şi cândva m-a ajutat şi pe mine cineva de nu am crescut ca un degenerat, să ştiu şi eu preţul valorilor morale, să mă pot bucura şi eu când văd o frunză, un copil, un copac, un răsărit de Soare, chiar dacă nu-i la malul mării.
Cu toată munca şi lupta mea, pot să spun că nici mare avere nu am strâns. Concluzia : “Ia ce primeşti şi chiverniseşte-te cum poţi”. Oricine, plimbându-se privind oamenii şi femeile cu care se întâlneşte, ajunge la concluzia că peste 90% din ei s-ar putea iubi sincer. Atunci de ce oare ne urâm, în loc să ne iubim?! Îmi dau seama că nici eu nu le ştiu pe toate, dar cu toate astea este bine să se ştie că, la o anumită temperatură, tensiune şi emulaţie, fiziologic cu toţii suntem egali. Dacă am trece de anumite concepţii şi ne-am putea îmbrăţişa (ca să nu spun mai mult), ar trebui ca fiecărui individ să-i pui jos “traista” de gânduri, neîmpliniri, refulări şi suferinţe, să-şi cureţe sufletul şi numai apoi să explodeze dragostea adevărată. Doamne, frumos ar putea fi…! Dar să avem timp ca să putem face celelalte mai înainte şi dă-ne Doamne puterea să le “putem duce” şi să înflorească în fiecare dragostea ca să poată muşca din esenţa vieţii, FERICIREA. Şi te voi mai ruga, Doamne, să-i dai omului atunci când are nevoie de EA.
Ţi-a scris, dragă Iulică, această misivă un fost bolnav, astăzi un suflet în suferinţă, şi nu mă îndoiesc că ţi-ai dat seama că eu eram copilul care se străduieşte să ajungă în comunicare cu alte suflete rănite, Petre.
– Vai bunicule, ce mai viaţă ai avut!…
– Aşa cum am primit-o.
– Şi Iulica ţi-a răspuns la scrisoare?
– Din câte ştiu, Iulica a stat vreo două zile în casă, plângându-l pe Pista, uitându-se la puţinele lucruri d-ale lui şi la pumnul de pământ adus de mine. Apoi a trecut la familia Nemet, unde l-au plâns împreună şi unde de altfel a stat în continuare, lucrând împreună toate cele necesare. Eu i-am dat acea scrisoare la vreo săptămână după ce s-a mutat la familia Nemet. Mi-a promis că peste câteva zile o să mă caute şi o să primesc un răspuns. Aşa a şi fost. Într-o zi de duminică am fost invitat la familia Nemet şi acolo de faţă cu toţi ai casei a spus:

Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.