Aşa s-a ajuns ca programele care ar putea fi văzute şi de copii şi care ar putea fi şi educative, se dau după miezul nopţii, ca de exemplu muzica, viaţa actorilor, a compozitorilor, simpozionul, grijile şi insomniile românului şi altele, care ar merita să fie văzute, dar…
– Bunicule, lasă astea… hai spune-ne o poveste, matale ştii aşa de frumos să povesteşti, mai frumos ca RAI-I-ul…
– He… He… sunteţi voi şmecheri, dar să ştiţi că nu mai sunt poveşti frumoase.
– Cum aşa, bunicule?
– Vedeţi voi, copii, până nu de mult, poporul acesta, poporul român, era un popor cumpătat, bine instruit şi cu dragoste de oameni. Apoi a venit revoluţia din ‘89 şi de atunci toată lumea vorbeşte de mâncare. Ba s-ar mânca unii pe alţii, că-s din alte partide, ba s-ar mânca pentru că-s din altă sectă religioasă, ba că ar mânca şi ei o bucată de carne, că dintr-un salariu mediu pe lună nu-şi pot lua mai mult de 10 kg de carne şi asta s-o roadă goală… că pe el îl rod taxele comunale şi obligaţiile faţă de stat.
Şi apoi mai vine şi guvernul cu poveştile lui de groază reală, că dacă vezi un film de groază, el trece, ştii că trece şi că tu nu vei păţi nimic. Dar în poveştile de groază ale guvernului suntem cu toţii cuprinşi şi nimeni nu scapă. Acum mă credeţi?
– Mama… mamă, bunicul ne sperie! strigară nepoţii în cor.
– Nu eu, guvernanţii ne sperie pe toţi…
– Tată, dă-le pace să se culce! – îl rugă mama copiilor.
– Păi, ce, eu îi ţin? Tu nu vezi că ei nu mă lasă în pace?
– Of… toată ţara se judecă şi acum începeţi şi voi?
– Noi nu… noi nu am făcut nimic, sar Dănuţ şi Vlad, bunicul nu ne spune poveşti!…
– Nu ştiu dacă este poveste, dar ceva tot o să vă spun…
Pe vremea când eu eram ca voi, la şcoală primeam şi noi lecturi particulare. Ei bine, aceste lecturi, care de multe ori ne erau ca nişte bolovani legaţi de gât, întrucât se dădeau pentru o vacanţă, cam atâtea cât pentru 10 ani de şcoală, erau, cu toate acestea, un mod real de a face cunoştinţă cu cărţile… cu noi.
Pentru noi era clar că aceste povestiri, romane sau alte tipuri de scrieri, erau la nivelul nostru, deci eram foarte curioşi cât suntem noi de deştepţi. Aşa cum ar spune un şahist, ne verificam coeficientul IQ. Pe de altă parte, mai auzeam şi de poveşti pe care nu le cunoşteam şi ne bucuram de ele. De prin ‘56-’57 au început şi tipografiile noastre să tipărească, cu mai multă râvnă, poveşti. M-am întâlnit cu Slavici, Ispirescu, Dulfu şi alţi scriitori binecuvântaţi ce şi-au plecat urechea şi au pus sufletul ca şi copiii românilor să aibă poveşti. D’apoi, Bădia Ion, cu „amintirile” lui. Ce mai, aveam şi noi ce citi şi o făceam cu deosebită plăcere, până la venirea tovarăşei învăţătoare cu lecturile ei particulare. Noi ştiam titlurile cărţilor şi autorii, pe măsură ce ne dicta titlurile noi eram din ce în ce mai fericiţi.
De această dată, o bună parte din titlurile înşirate erau deja citite, până când auzii: „Făt Frumos Măzărean, de M. Sadoveanu”.
Ne uitam unii la alţii, ridicam din umeri şi se părea că nimeni nu ştie nimic. În pauză ne-am apucat cu toţii să-i înşirăm pe Feţii Frumoşi şi ne-au ieşit:
– Cu stea în frunte.

– Cel ce cu cartea în mână s-a născut.
– Fiul Iepei.
– Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana… şi înşirăm noi cam pe toţi Feţii Frumoşi… dar de Măzărean nu ştia nimeni nimic.
Trece timpul, trec şi anii, deja a devenit o obsesie acest Măzărean. Parcă toţi elevii erau detectivi, în căutarea lui…
Era ciudat că în toate poveştile cu Feţi Frumoşi, ei, Feţii, căutau dreptatea fericirea, iubirea, numai noi îl căutam pe Făt Frumos Măzărean.
După mult timp ne-am liniştit, noi nu-l găsisem şi probabil nici nu era pe lumea aceasta, s-o fi dus şi el pe alte lumi, cu alte misiuni, nu-i mai păsa de noi.
Într-o zi au sosit cărţi noi la librărie. Se aranja vitrina şi văd, ceea ce nu mai credeam că o să văd, cartea cu Făt Frumos Măzărean. Nu-şi poate închipui nimeni ce fericire m-a inundat. Deci cartea există, deci el venise şi pe plaiurile noastre. Am intrat în librărie şi am cumpărat-o. Încă nici un coleg nu ştia de ea… Aveam obiceiul să frunzăresc orice carte cumpărată, pentru a nu avea defecte. Pe asta nu am frunzărit-o de teama să nu mă ispitească s-o citesc. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea şi impulsul de-a mă aşeza undeva s-o citesc. M-am liniştit, am ajuns acasă, şi apoi m-am apucat s-o citesc, literă cu literă… Făt Frumos Măzărean era a doua sau a treia poveste… Nu am sărit nici o poveste. Vroiam să fiu în „carte”, să nu-mi scape nimic. Prea mult am aşteptat… Să nu mai pot citi o poveste, sau două? Ca după aceea să mă pot apuca în linişte, fericit, de „ Făt Frumos Măzărean”…
Lecturez titlul, lecturez povestea, şi-mi vine a urla. Nu-mi credeam ochilor… O mai citesc o dată… după care am început să plâng. Era inuman să aştepţi atâţia ani, să cauţi, să întrebi, să cerşeşti o carte în care, de fapt, o bunică, seara la culcare, îi spune poveşti nepotului, o poveste despre Făt Frumos Măzărean. Şi cum copilul era obosit, după două vorbe aţipea şi dormea, el nu auzea niciodată povestea care ar fi dorit să i-o spună bunica. Asta pentru mine a fost cea mai mare decepţie şi de ar fi fost numai asta…
– Cum bunicule, au mai fost cărţi din astea? – întrebă Vlăduţ.
– Poate că au mai fost, dar eu nu aş fi vrut să am parte de toate!
– Nu, bunicule, dar ai spus că aia cu Măzărean a fost prima. Apoi, care a fost a doua?
– Mai târziu… mult mai târziu. Pe „cei mai buni dintre cei buni” îi făceau membri de partid… Mi-a venit şi mie rândul. M-am făcut membru de partid şi, la fiecare şedinţă, venea un nene să ne înveţe… ideologia partidului. El ne spunea câţi duşmani de clasă mai sunt în ţară, cum să muncim, cum să fie egale femeile cu bărbaţii – era vorba de cele ce nu s-au urcat încă în capul bărbatului – şi altele. Desigur, ne arăta şi linia partidului… Linia elevului o ştiam, că mi-a lăsat o dungă în cap din acele vremuri. Când am auzit că şi aici au o linie, m-am aşezat mai în spate, ca să nu fiu tot eu primul la „linie… Românul ştie că nu toate trebuie să le ia aşa cum le aude. Fiecare lucru are şi o cale de adaptare. Totuşi, două lucruri m-au pus pe gânduri:
1. Trebuia să-l învăţăm pe Marx. 2. Să căutăm orizontul… Cum aceste învăţături erau noutăţi pe atunci, nu numai pentru mine ci şi pentru ceilalţi, uneori în sală era rumoare şi nu se înţelegea chiar tot ceea ce spunea tovarăşul.

Am crezut şi eu că nu am înţeles exact ce ne-a spus, dar vorbind cu unul, cu altul, mi-am dat seama că alta era buba… Nu am spus nimic, nimănui, şi gospodăreşte m-am apucat de lucru. Îmi făcusem chiar şi un „plan de bătaie aşa cum ne-a explicat, cu următoarele subpuncte:
– Cine-i Marx? E unul din fraţii Max?
– Unde stă?
– De ce nu a putut învăţa până acuma şi trebuie să-l învăţ eu?
– Starea socială?
Acest plan l-am arătat tovarăşului, care s-a uitat peste el şi a spus că-i formidabil, să-l duc la îndeplinire. Mai târziu aflasem că nu ştia citi…
Toate au fost bune până am „prins” o revistă, Lupta de clasă, în care era o scurtă bibliografie şi cuprindea operele mai importante ale lui Marx. Abia atunci mi-am dat seama că Marx, fiind mort la Londra, nu trebuia să-l învăţ eu pe el, ci trebuia să-i cunosc opera…
Punctul 2, cu orizontul, credeam că-i o exprimare greşită. Timid, apoi cu disperare, am îndrăznit să întreb un activist care mi-a afirmat că la orizont se afla comunismul…
Eu mă gândeam că dacă tovarăşii sunt acolo, cum de stau atâtea milioane de oameni pe o linie imaginară? Apoi, în gândul tuturor românilor de după război, credeam că la orizont se află americanii, pe ei îi aşteptam… Cum s-or fi înghesuind unii în alţii? Apoi, comuniştii de ce umblă la ei cu linii imaginare. În acest context noi ce om fi? Şi ca să nu mă râdă copiii (că între timp mă însurasem şi aveam doi copii) am abandonat aceste probleme şi mergeam şi eu la şedinţele P.C.R.-ului numai după ce mâncam două cepe şi dormeam alături de ceilalţi „Cei mai buni dintre cei buni!” Că doar nu o să ne calce orizontul, în sală?!…
– Dar bunicule, astea au fost adevărate, că par a fi poveşti?!
– Partea tristă-i că sunt adevărate… Asta-i!
– Of… cu asemenea poveşti, mai bine ne culcam…
– Şi noi am dormit cu ele vreo cincizeci de ani”
Această epistolă i-a adus aminte lui Sebi de mai multe lucruri. Lucruri de care azi nici nu mai vrea să-şi amintească…
În fosta orânduire socială, fiecare am avut insatisfacţii, neîmpliniri, ca să nu le numim chiar şicane. Dar agăţându-ne de toate nimicurile, de toate neîmplinirile, oare vom merge înainte sau ne vor trage înapoi…spre îndobitocire?… Este imperios necesar să ne debarasăm de vechi, de metodele vechi şi uneori chiar de noi, dacă ne-am obstrucţionat gândirea şi nu ne permite să ajungem unde dorim. Să fim acei care ne-am vrut. În trecut era o lozincă cu „debarasarea de tarele trecutului”, acum putem să punem în aplicare acest lucru. Putem să fim eroii propriei noastre deveniri. Cu aceste gânduri, Sebi se văzu în stradă. Fluxul gândurilor l-a purtat în exteriorul clădirii redacţiei şi aşa a ajuns în stradă, când un copil cât o mănuşă îl strigă:
– Să trăiţi, nea’ Sebi!
– Şi voi, prichindeilor! În acel timp observă în grupul de copii că unul dintre ei şuşotea ceva. Şi cum ziariştii sunt morţi după „exclusivităţi”, îi întrebă: Ţâncilor, ce tot şuşotiţi voi acolo?
– Nu o să-ţi spunem nea’ Sebi, că o să te superi!
– Hai spuneţi, că nu sunt aşa cum spuneţi voi!