– Dar nu te superi?
– Nu.
– Bine… Nea Sebi, de ce un ziar care e nou şi luptă să ajungă pe piaţă (auzi domnule, formularea!) şi care-i scris cu litere destul de mari, ca oamenii să nu orbecăiască pentru citirea lui pe la oftalmologie, nu are nici o rubrică pentru copii? Niciodată nu scrieţi nimic pentru copii, de prunci, numai dacă sunt loviţi de o maşină, despre un accident de stradă, sau casnic, sau despre vreunul care a murit, caz neelucidat?! Păi, cum vă permiteţi, nea’ Sebi?! Să neglijaţi sufletul copiilor, să-i excludeţi din populaţia României?! Celelalte ziare, fostele „organe”, aveau „Scânteia pionierului”, erau aşa cum au fost… dar erau… Dar un ziar nou? O brânză nouă, să nu miroasă a caş, e posibil? Uite, de asta nu ne place clipiciul dumneavoastră… şi toţi ţâncii o tuliră cu viteză. De fapt, putem să-i contrazicem? Nu! Copiii, de câte ori încearcă să spună ceva adulţilor se aleg cu „taci!” tu o să vorbeşti mai târziu.! Până când acest mai târziu ? Până va deveni un moş? Puştiul avea dreptate şi Sebi se întoarse în redacţie meditând la acest afront al tinereţii şi se vedea pe el, fostul copil, cu dreptul de-a vorbi „mai târziu”. Sebi avea studii de ziarist. Chiar şi acum îşi aduce aminte de ore, de profesori, de „strategia ziaristului dar, aşa cum se întâmplă tuturor elevilor din lume, spusele unui profesor creează impresia că pot fi auzite şi mâine, ele se pot aprofunda oricând. Ei, uite, tocmai astăzi, şi nişte ţânci, să-i aducă aminte că de fapt nici un ziar nu este un „cerc închis, împlinit rotund, dacă uită una din componenta socială. Concret, a simţit aceasta în urma „dezbaterii” problemelor cu nişte copii. Ziarul mai avea încă lipsuri, scăpări, în lupta de a fi cel mai bun. Pentru aceasta merita să te lupţi şi el era hotărât să o facă. Ei, copiii… copiii care erau uitaţi de toţi… au aceleaşi drepturi ca şi pensionarii. Ei nu pot ieşi în stradă, să aştepte, pentru ei întotdeauna se amână ceva. Dacă părinţii lor ne mai aduc aminte de ei, este năduful lor, nu activitatea copiilor. Să-l iubim şi să-l respectăm pe viitorul reazem al societăţii şi certitudinea bunăstării.
Sebi, din acel moment, avea certitudinea cercului închis, cercul ce închidea profesia lui, ceea ce-l inspira, îl întregea.
De fiecare dată ne bucurăm când ne dăm seama că am prins încă un fir al meseriei, al vieţii. Sebi era convins că acum o să-şi facă meseria la un grad înalt de cunoaştere şi de o calitate superioară. Era pe drumul greu, dar frumos, al fazei muncii superioare de ziarist. De aici încolo, numai de el depinde calitatea profesiei lui. Şi când te gândeşti cu ce gânduri triste intrase în redacţie ?…
Întâlnirea cu Sanda, dragostea ei pentru Sandu, „recunoaşterea” copiilor, ca şi reproşurile lor, toate cumulate i-au spus lui Sebi un singur lucru. Bănuit de el, dar acum a devenit o certitudine. Un ziar îl devorează pe ziarist. Ziaristul nu are casă, nu are familie, nu are rudenii. El este în exclusivitate al ziarului. Nu există o incompatibilitate între familie şi ziar, dar orice „aplecare spre una sau alta este o neglijare şi o neangajare totală pentru cealaltă, care va fi în suferinţă. Deci problema este: ori devii un bun familist, ori un bun ziarist. Rămâne să decidă fiecare. Şi asta în cel mai scurt timp!…

La câteva zile de la întâlnirea lui cu Sanda, Sebi primeşte un telefon de la ea, în care i se cere o întâlnire la redacţie. Sanda a venit, dar de această dată nu singură…
– Bună ziua!
– Bună să vă fie inima! Mă bucur că te văd şi pe tine, Sandule.
– Şi eu mă bucur că ne-am întâlnit. Am terminat cursul şi m-am întors acasă şi fiindcă toate sunt bune m-am gândit să mă şi însor, asta dacă şi domnişoara va fi de acord…ceea ce mi-a confirmat. Deci, dacă tot mă însor, noi vă rugăm frumos să ne fiţi naş, de-a adevăratelea, că fără dumneavoastră nu ne-am fi cunoscut. Dacă agreaţi această idee, vă rugăm să ne faceţi şi acest hatâr. Ca să fie tot tacâmul…
– Cum să nu! O să vin să vă ajut să vă întemeiaţi căminul, numai că acest lucru mă cam descentrează… Nu de puţine zile m-am hotărât să rămân burlac şi un naş trebuie să fie cu perechea lui, care trebuie să-i fie cel puţin logodnică, dacă nu soţie, altfel nu se poate. Dacă eu nu o să pot face faţă la acest eveniment, în numele meu o să-l rog pe domnul redactor şef cu soţia dânsului să oficieze acest eveniment alături de mine. Sper că aşa o să fiţi mulţumiţi. Nu?
– Şi aşa o să fim mulţumiţi, întrucât am văzut că aţi avut şi aveţi o totală înţelegere faţă de noi şi pentru asta vă mulţumim din tot sufletul! La bună vedere!
– La bună vedere !
Tinerii au plecat şi Sebi a rămas tot singur, cu ziarul lui, ziar care devorează pe oricine, ziar care, după câte s-a văzut, nu numai că aruncă ştiri printre oameni, nu numai că-i ajută la necazurile lor, îi însoţeşte în cele mai grele clipe, uite acum se demonstrează că într-un timp extrem de scurt, trei-patru luni, ziarul face parte din societate, îi adună sau dispersează în funcţie de compoziţia paginilor şi de aici rezultă şi marea forţă ce şi-o manifestă în mase.
La toate aceste adevăruri se adaugă şi faptul că ziarul a ajuns să aibă şi creaţii proprii, cum de altfel este şi această căsătorie a tinerilor Sanda şi Sandu, care s-au cunoscut şi dăruit unul altuia prin intermediul ziarului „Clinchetul”, ziar la temelia căruia Sebi îşi dăruieşte munca şi talentul.
După rememorarea acestor fapte mai exista unul, referitor la transformarea ziarului în „roman”, acuză ce i s-a făcut de către redactorul şef, reproş care s-a dovedit a fi nefondat, iar actuala formă este creatoarea unor beneficii pentru ziar.
Sebi, „trăgând cortina” peste faptele trecute, parcă uitând de toate, s-a apucat de materialele adunate pentru ziar, ştiri, scrisori etc. Pentru pregătirea noului şpalt, o nouă infuzie de ştiri. Fiecare cititor nu trebuie să uite că, în spatele ştirilor, plăcute sau neplăcute, este singurătatea unui redactor care de fiecare dată se gândeşte la alcătuirea ziarului, ca ştirile să fie cât mai utile şi bune şi, mai ales, să aibă credibilitate şi să se simtă că au fost oferite din inimă, cu dragoste, cu responsabilitate întru adevăr. Sebi îşi aminti de nişte evenimente care au marcat viaţa unui prieten, întâmplări care-l copleşeau.
Imediat după revoluţie, avântul revoluţionar, revolta înnăscută în fiecare om, nu s-au domolit odată cu plecarea cizmarului. Era şi foarte greu ca o ţară trezită la realitate, să o pui imediat la culcare, la linişte, la calm. Unii s-au mai adunat de pe drumuri, alţii au continuat cu luptele (nici azi nu este clar cine cu cine lupta), cu demonstraţiile, culminând ce cea din 12 ianuarie ‘90 şi apoi altele care s-au transformat (unele) în mineriade, etc.

La tot acest elan de credinţă revoluţionară s-au pripăşit şi trepăduşii care, discret, au început să profite de geamurile sparte din magazine, de lacătele rupte, cu alte cuvinte, pentru ei s-a făcut „cale liberă. Înfruntarea morală, furturile de orice şi de oriunde, violenţa verbală şi cea scrisă, instabilitatea şi lipsa de siguranţă, teama pentru integritatea personală, au dus ca nu puţini oameni să-şi pună întrebarea, firească de altfel, unde vom ajunge? Că de Europa şi de celelalte, mai va… Întrebarea s-a dovedit şocantă, oamenii devenind suspicioşi, înfricoşaţi. Pe bună dreptate. Dacă nu-ţi puteai lăsa copiii afară, de teamă să nu ţi-i fure, ca să fie vânduţi pe dolari ca organe de schimb, nu puteai lăsa fata, mama, nevasta singură, de frica de a fi violată, dacă pe leul nostru nu se putea cumpăra nimic, întrucât mărfurile aduse din import, în „buticurile” apărute nu se vindeau numai pe valută, este clar că întrebarea stătea pe buzele tuturor. Unde? Până când? De ce? În acest peisaj, de degringoladă, în pierderea a tot ce a fost bun în această ţară, de prelevare a răului agasant, pentru un om normal întrebarea devine obsesivă.
– În acele zile, zicea omul, mi s-au întâmplat două lucruri în locuri diferite şi cu oameni diferiţi…
Aveam de mers undeva şi cum deplasarea cu autobuzele era nesigură (greve) am făcut un fel de autostop prin înţelegere cu persoana respectivă. Să-ţi spun drept, eu fiind modest, nu aş fi ridicat mâna la acel om care acum e patron. Şi nu era un patron de ieri, de azi. Meseria lui, forma de execuţie, a vânzării ei, făcută pe ascuns, încă de pe vremea împuşcatului, la unele persoane „sus puse”, era căutată la fel ca trufandalele primăvara. Acest om nu era un parvenit, ajunsese acolo unde era, în patronat, revoluţionându-şi meseria, nu profitând de revoluţie. Cu alte cuvinte, era un patron devenit dintr-un meseriaş cinstit, care a fost ridicat prin prestarea propriei meserii, la cotele cele mai înalte posibil. Lucru deosebit de rar, dar uite că se poate… Ei bine, cu acest om am ajuns în piaţă, la Târgu Lăpuş. Ploua. Printre vânzătorii care mai zgribuleau de frig, sub un petec de polietilenă, stătea o femeie în vârstă, pe o navetă din lemn. Pe cealaltă navetă mai erau nişte zarzavaturi. Tipul îmi cere scuze, opreşte maşina, mă lasă acolo şi pleacă. Nu prea aveam eu chef de stat, dar în asemenea situaţii nu prea poţi impune condiţii, deci am aşteptat. Îl văd pe omul meu plecând spre femeia pomenită mai sus. Vorbesc ceva. El îi ia navetele şi vine la maşină. Le bagă în portbagaj şi invită femeia să urce în maşină. Femeia era îmbrăcată aşa cum des se îmbracă tărăncile noastre la câmp, cu cizme de cauciuc înnoroiate, cu un şorţ în care şi-a mai şters şi mâinile dar şi marfa de noroi şi, bineînţeles, cu două-trei jersee pe ea (sunt mai comode la purtat) şi cu un batic pe cap. Această femeie era invitată să ocupe un loc în maşină. Eu era să dau curs primului impuls, de-a mă depărta de ea, să nu mă murdărească. Patronul, galant, a deschis uşa maşinii care era bine întreţinută şi i-a oferit loc. Eram contrariat de ceea ce vedeam, dar cum eram obişnuit să tac, am tăcut lăsând timpul să lămurească lucrurile. Am plecat. Vedeam clar că maşina nu urmează drumul ce-l ştiam eu, consecvent celor spuse mai sus, aşteptam… Maşina a luat-o pe o uliţă lăturalnică, a mers până la capăt, a întors şi s-a oprit la o casă.