La tot acest elan de credinţă revoluţionară s-au pripăşit şi trepăduşii care, discret, au început să profite de geamurile sparte din magazine, de lacătele rupte, cu alte cuvinte, pentru ei s-a făcut „cale liberă. Înfruntarea morală, furturile de orice şi de oriunde, violenţa verbală şi cea scrisă, instabilitatea şi lipsa de siguranţă, teama pentru integritatea personală, au dus ca nu puţini oameni să-şi pună întrebarea, firească de altfel, unde vom ajunge? Că de Europa şi de celelalte, mai va… Întrebarea s-a dovedit şocantă, oamenii devenind suspicioşi, înfricoşaţi. Pe bună dreptate. Dacă nu-ţi puteai lăsa copiii afară, de teamă să nu ţi-i fure, ca să fie vânduţi pe dolari ca organe de schimb, nu puteai lăsa fata, mama, nevasta singură, de frica de a fi violată, dacă pe leul nostru nu se putea cumpăra nimic, întrucât mărfurile aduse din import, în „buticurile” apărute nu se vindeau numai pe valută, este clar că întrebarea stătea pe buzele tuturor. Unde? Până când? De ce? În acest peisaj, de degringoladă, în pierderea a tot ce a fost bun în această ţară, de prelevare a răului agasant, pentru un om normal întrebarea devine obsesivă.
– În acele zile, zicea omul, mi s-au întâmplat două lucruri în locuri diferite şi cu oameni diferiţi…
Aveam de mers undeva şi cum deplasarea cu autobuzele era nesigură (greve) am făcut un fel de autostop prin înţelegere cu persoana respectivă. Să-ţi spun drept, eu fiind modest, nu aş fi ridicat mâna la acel om care acum e patron. Şi nu era un patron de ieri, de azi. Meseria lui, forma de execuţie, a vânzării ei, făcută pe ascuns, încă de pe vremea împuşcatului, la unele persoane „sus puse”, era căutată la fel ca trufandalele primăvara. Acest om nu era un parvenit, ajunsese acolo unde era, în patronat, revoluţionându-şi meseria, nu profitând de revoluţie. Cu alte cuvinte, era un patron devenit dintr-un meseriaş cinstit, care a fost ridicat prin prestarea propriei meserii, la cotele cele mai înalte posibil. Lucru deosebit de rar, dar uite că se poate… Ei bine, cu acest om am ajuns în piaţă, la Târgu Lăpuş. Ploua. Printre vânzătorii care mai zgribuleau de frig, sub un petec de polietilenă, stătea o femeie în vârstă, pe o navetă din lemn. Pe cealaltă navetă mai erau nişte zarzavaturi. Tipul îmi cere scuze, opreşte maşina, mă lasă acolo şi pleacă. Nu prea aveam eu chef de stat, dar în asemenea situaţii nu prea poţi impune condiţii, deci am aşteptat. Îl văd pe omul meu plecând spre femeia pomenită mai sus. Vorbesc ceva. El îi ia navetele şi vine la maşină. Le bagă în portbagaj şi invită femeia să urce în maşină. Femeia era îmbrăcată aşa cum des se îmbracă tărăncile noastre la câmp, cu cizme de cauciuc înnoroiate, cu un şorţ în care şi-a mai şters şi mâinile dar şi marfa de noroi şi, bineînţeles, cu două-trei jersee pe ea (sunt mai comode la purtat) şi cu un batic pe cap. Această femeie era invitată să ocupe un loc în maşină. Eu era să dau curs primului impuls, de-a mă depărta de ea, să nu mă murdărească. Patronul, galant, a deschis uşa maşinii care era bine întreţinută şi i-a oferit loc. Eram contrariat de ceea ce vedeam, dar cum eram obişnuit să tac, am tăcut lăsând timpul să lămurească lucrurile. Am plecat. Vedeam clar că maşina nu urmează drumul ce-l ştiam eu, consecvent celor spuse mai sus, aşteptam… Maşina a luat-o pe o uliţă lăturalnică, a mers până la capăt, a întors şi s-a oprit la o casă.