Patronul s-a dat jos, a deschis portiera, apoi portbagajul, a luat lăzile şi le-a dus la o poartă, ba chiar a intrat cu ele într-o curte, a pus lăzile pe o bancă, s-a întors, i-a dat mâna bătrânei, apoi i-a sărutat-o, după care a venit la maşină şi am plecat mai departe în drumul nostru. În acel moment, şi în acele locuri şi condiţii, să vezi un asemenea act de curtoazie şi politeţe, era uimitor. După un timp, privind prin parbriz, sub formă de scuză că ne abătusem de la drum şi timpul nu stă, patronul mi-a mărturisit că acea bătrână era mama lui. M-am simţit oarecum jenat, dar nu am replicat nimic.
La câteva luni de la acea întâmplare, reia prietenul lui Sebi, ne-am decis să dăm curs unei vechi invitaţii de-a vizita o familie, cu care eram în relaţii foarte bune. Era adevărat că noi fusesem invitaţi în urmă cu ani şi această invitaţie stătea ancorată pe undeva şi nu era de strictă actualitate. Relaţiile au rămas tot bune şi, atunci când noi ne-am hotărât, pe nepusă masă, să ne autoinvităm, ca urmare a invitaţiei făcută în urmă cu ani… Niciodată nu mi-a plăcut să deranjez. Nu-mi place să creez atmosfere jenante, dar mi-am dat seama că, dacă nu fac acum această vizită, nu va fi făcută nici în acest an. Asta m-a decis.
Am anunţat respectiva familie că îi vom face vizita, la ţară, în următoarea zi. Cum din respectiva localitate nu se putea circula oricând, din start am fost anunţaţi că vom dormi acolo. Poate, dacă nu ar fi fost această condiţie, mergeam în vizită mai de mult. Doamna, gazda, suferea de o boală cronică şi din acest motiv poate nu totdeauna reuşea să facă faţă tuturor obligaţiilor ce-i reveneau, cu boala şi vârsta ei. Pentru a nu fi pusă la muncă inutilă, ne-am luat de acasă mâncarea necesară pentru drum şi în perioada vizitei. Vizita era un fel de prezentare a familiei doamnei, a părinţilor ei, era de curtoazie, drept care ne-am întreţinut cu soţul gazdei, discuţii agreabile şi fără nici o tentă de insatisfacţii. A fost plăcută, reconfortantă şi revitalizantă această ieşire. Am fost aşteptaţi cu mâncăruri gustoase. La ţară, cea mai de preţ mâncare este considerată carnea de găină, de pui, iar ca aperitiv cârnaţi uscaţi. Dacă se face o ieşire la iarbă verde, pe frigărui se pune slănină. Aici se mai pot înşira şi bucăţi de carne, alternând cu roţi de ceapă. Mâncarea de sărbătoare este considerată cea de sarmalele. Nu există casă ţărănească unde să nu fie slănină, brânză, lapte, carne uscată (pastramă) şi altele. Dar acest obicei a rămas, ca mâncărele mai sus amintite să fie „de onoare”. Chiar dacă se mai serveşte şi altceva, acestea nu trebuie uitate.
Dragă Sebi, stând la taclale cu gazda şi ţuica nelipsind de pe masă, împreună cu celelalte bunătăţi, trebuie să-ţi spun că în acea atmosferă de bunăvoinţă şi de bună dispoziţie, mă simţeam jenat văzând cât efort face prietena noastră pentru a ne mulţumi pe noi, care ne luasem şi mâncare de acasă. Atunci am preţuit acest efort (nu numai prin faptul că am mâncat toate bucatele, le-am lăudat şi mulţumit) mai ales pentru felul cum se comporta gazda noastră străduindu-se să ne ghicească orice dorinţă, să ne facă mici plăceri pentru a păstra impresia bună a familiei sale. Acea vizită în momente de degringoladă totală din ţară, ne-a liniştit. Atât timp cât copiii, de orice vârstă, îşi iubesc şi respectă părinţii, indiferent de condiţia lor socială sau a părinţilor, nu poate fi rău în ţară. Că trecem printr-un impas, că nu avem politicieni cu chemare, că maşina de zvonuri funcţionează, toate sunt trecătoare. Dar, dacă respectul şi dragostea faţă de părinţi se păstrează, mai bună temelie nici nu poate exista.