Elisabeta părea că se inhibă, sau se ruşina de comportamentul ei, încă copilăros, sfiiciune care devenea o barieră reală în relaţiile lor de suflet, mai intime, mai aparte. Din aceste motive, nediscutate încă între ei, relaţiile lor se răceau vizibil.Ca o ironie a sorţii, Iosif omul pedant, cu mult tact, simţind această detaşare care era clar că va duce la respingere, cu mult regret, într-o seară frumoasă de iunie când liliacul le mai mângâia încă nările cu parfumul său inconfundabil, după o fericită seară petrecută în familia Elisabetei, şi-a mărturisit intenţia de-a se retrage din viaţa ei, până când se va putea decide Elisabeta să se căsătorească. Dacă el va fi alesul, îi va oferi cu deosebită plăcere inima şi visele sale. Auzind intenţiile lui Iosif, Elisabeta şi-a adus aminte de versurile lui Coşbuc:

“Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră şi n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde ştii? În cale
Ti-am umblat şi-n deal şi-n vale,
Şi-ori unde te-am ştiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine, (nu rimează cu Iosif)
Şi plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.” (nu poţi spune totul,nu?)

Iosif punând această problemă pe neaşteptate, a surprins pe toată lumea, deoarece Elisabeta nu era încă de măritat, fiind prea tânără. Deci graba aceasta, cu care s-a precipitat Iosif să-şi prezinte sentimentele, nu era justificată. Din câte se ştia încă nu sa pus nici o problema pentru a stabili ceva, a decide ceva, cu atât mai puţin cea a măritişului când existau trei candidaţi pentru acest fericit eveniment. Nici o reselectare a candidaţilor nu se impunea. Cu toate acestea, după această neaşteptată şi sinceră declaraţie, pe Elisabeta a podidit-o plânsul care i-a adus aminte şi alte dureroase versuri din Coşbuc:

“Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea,
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.”

Într-adevăr plânsul ei nu a încetat toată seara când, despărţindu-se, Iosif a rugat-o să-i spună şi lui care-i motivul real al acestei stări sufleteşti? După ce Elisabeta s-a mai liniştit, şi degeaba încerca ea să-i „desluşească” ceva lui Iosif, că plânsul din nou o răbufnea. Într-un târziu a reuşit totuşi să-i dezvăluie cauza care i-a provocat aceste accese de plâns:
Aş fi dorit de mult să avem şi noi o discuţie mai apropiată, cu mai puţini curioşi, dar până acuma nu s-a putut, cât că probleme tranşante noi doi n-am avut niciodată. Din această cauză, am considerat că este suficient timp pentru aţi dezvălui o parte ale sentimentelor mele. Timp este într-adevăr destul, şi nu se întrevedea nici-o grabă, până ce tu te-ai.

Acum după această deschidere a ta, a sufletului tău din această seară, m-a făcut să mă simt umilită şi ruşinată în sinea mea, de ce eu n-am fost capabilă să-ţi dezvălui gândurile mele, vis-à-vis de ale tale?
– Ai dorit tu să faci acest lucru?Doamne măcar de intuiam, să mai fi aşteptat puţin . Acum nu mai doreşti să mi-te destăinui?
– Mai doresc şi acuma, de ce nu, dar sunt sigură că destăinuirea mea nu va mai avea aceiaşi valoare, şi nici greutate pe care le poartă.
– Te rog totuşi spune-mi…
– Tot ce-mi doream să-ţi spun se rezumă la simplul fapt că eu nu te merit…
– Elisabeta cum poţi să gândeşti aşa, o întrerupe Iosif. Este o mare exagerare!
– Nu-i nici-o exagerare. Eu am o şcoală comercială, tu eşti licenţiat. Drumurile noastre s-or intersecta dor cu rodlii.
– Asemenea fel de „prietenie” ţi-am oferit eu? Dacă vorbeşti aşa, înseamnă că pe tine nu te atrage nimic la mine.! Că eu n-am avut niciodată credit la sentimentele tale!
– Iosif, nu are nici-un rost să ne ascundem, sau să ne facem că n-am observat. Studiile mele pe lângă ale tale, pe mine mă fac un… nimic. Doream să-ţi încă să-ţi mai spun că eşti omul cel mai bun din lume pe care eu l-am cunoscut. Altfel spus, eu n-am mai întâlnit o altă persoană atât de cumsecade şi deosebită cum eşti tu. De aici am ajuns la concluzia că eu nu te merit. Şi acest lucru astăzi mi l-ai demonstrat încă odată. Tot tu ai fost mai sincer cu mine, şi ai reuşit prin această conversaţie, să mă convingi definitiv, că eu într-adevăr nu te merit. Nu am fost la înălţimea sentimentelor tale.
_ Erjike, nu te supăra, dar cred că eu nu am reuşit să mă fac înţeles de tine. Nu am avut şi nu am nimic mai scump pe lume, înafara de tine. Ţin la tine ca la ochii din cap. NU ştiu cât tu ţii la mine, sau dacă ti-s drag, dar eu te iubesc nespus de mult. Nu ti-aşi fi făcut această declaraţie de n-ar fi fost adevărat ceea ce ţi-am spus, şi mai ales am făcut acest lucru datorită faptului că ne despărţim. De aici mi-a venit acest curaj şi de aceea am îndrăznit să-ţi spun că te iubesc. Vorbele ce ţi –le-am spus de faţă cu ai tăi, n-au fost din cauză că dorinţa mea este de a mă despărţi sau de a-ţi juca teatru. Dimpotrivă îţi repet încăodată că te iubesc foarte mult. Văzând cum merg lucrurile am considerat că tu ai nevoie de oricare timp de gândire, de limpezire în linişte a sentimentelor tale, de sedimentarea lor. De aceea am crezut că îi mai corect şi pentru tine, dar şi pentru mine să facem o pauză în relaţia noastră, cu speranţa în Dumnezeu care va avea grijă să nu dureze prea mult această pauză, după care să mi-te dea mie pentru totdeauna. Acum fiindcă cunoşti acest lucru, că te iubesc, şi să fi sigură că eşti în inima mea, plec liniştit, aşteptând ziua în care Dumnezeu îţi va da putere şi suflet să-mi reîntorci dragostea. La despărţire îţi urez ca : „Dumnezeu să-ţi dea numai bine şi fericire şi gânduri curate iubita mea”.
– La bună vedere. Iosif a coborât în vale , iar Elisabeta a intrat în casă. S-a schimbat şi mută s-a dus la culcare mustrându-se în gând că, poate cu acest om bun s-a purtat mai orgolioasă decât ar fi meritat. Somnul nu se lipea de ea. Căutând să facă o retrospectivă a faptelor derulate între ei, a tot ce s-a făcut şi petrecut între ei, nu –şi dădea seama unde ar fi putut fi veriga mai slabă sau unde ar fi putut greşi, deoarece Iosif “vedea clar” că situaţia între ei se deteriora. Poate, îşi imputa Elisabeta, să fi colaborat mai mult la discuţiile dintre ceilalţi doi curtezani. Era şi de înţeles. Ei povesteau de regulă lucruri care-ţi “cereau” participarea, pe când vorbea Iosif, nu numai tineretul, chiar şi Maier se oprea să-i asculte spusele.

Parcă, într-adevăr acest om inteligent, ce avea cunoştinţe deosebite, când îşi deschidea gura, preda cursuri nu povestea. Odată, gândind cu răutate, Elisabeta se vedea măritată cu Iosif şi-şi continua “cursul învăţăturii” cu toate că era deja bătrână, Iosif o tot “învăţa”. Parcă nu i-a plăcut această ipostază. De atunci Elisabeta a încetat să-l asculte cu “gura căscată”. Îşi găsea ea un prilej sau altul să nu participe la “seminarii”. A trecut o oarecare vreme de la întâmplările de mai sus şi într-o seară, Iosif a făcut un fel de expunere, interesant de altfel, doar că nu era numai ei doi în casă, mai era şi soră-sa, care nici în ruptul capului n-a vrut să se mişte de lângă el, până nu şi-a terminat peroraţia. Cu toată atenţia cu care îl asculta soră-sa, Elisabeta bulversată de refuzurile ei, nu era sigură că “a prins” sensul peroraţiei din acea seară. De început Iosif a spus cam aşa:
“Se pare că omului, în viaţa trăită de el, în fiecare decadă a vârstei i se schimbă atât necesităţile cât şi dorinţele specifice acelor perioade. Într-o oarecare decadă primează sete de iubire care-i seducătoare, copleşitoare chiar, pentru omul ajuns în acea decadă. În altele, omul este atât de marcat şi de sedus de carieră şi de evoluţia lui în societate, de statutul lui în acea societate încât uită de toate celelalte sau ce altceva îşi dorea la nebunie. Toate acum sunt neinteresante, inutile. Mulţumit sau nu, de modul cum merg lucrurile şi“evoluţia” în societate constataţi cu stupoare că, de fapt în afară de necesităţile primare ale omului, vitale de altfel, mai are nevoie acest om şi de altceva. Acest ALTCEVA care într-adevăr este o necesitate spirituală care îţi permite o oarecare detaşare “încă de acei” care se zbat “la porţile materiale ale lumii”. Această detaşare care de fapt însemnează şi o primă ruptură (dispreţul superiorului în gândirea ideatică faţă de gândirea materială) faţă de comunitate, faţă de ceilalţi muritori, înţelegând aici ori ce poate chiar şi familia. Detaşare faţă de toţi acei care încă-şi mai doresc înavuţirea, sau care mai au pofte de ciozvârte, sau cine ştie ce alte pofte cărora să li-se dăruie, ca să nu spunem că încă trăiesc în păcat. Detaşarea aceasta cu “separaţiile” de păcat, este nocivă pentru ori ce individ, chiar dacă observăm că acesta începe o pregătire înspre pocăinţă. Periculozitatea gestului său constă în ruperea de colectiv, de societate, cu toate că societatea nu-l respinge. În momentul în care devine “detaşat” participarea sa la treburile obştii nu-l mai “mobilizează”: Ceea ce era ardent altă dată, acum ne lasă indiferenţi. Nici măcar nu ne mai propunem să ieşim din casă, nu ne “mai băgăm nasul” nicăieri, devenind pasivi, ajungând la o stare de automulţumire pe care poate fi numită “ începutul sfârşitului” psihic al individului. Societatea pierde de regulă prin această formă de manifestare oameni deosebiţi ca pregătire şi inteligenţă. Dar chiar dacă nu ar fi valoroşi aceşti oameni, dacă ar fi doar oameni obişnuiţi si aceasta ar fi mare o mare pierdere dacă unii oameni se radiază singuri din societate. Acest lucru evidenţiază incapacitatea noastră, a celorlalţi membrii ai societăţi, a societăţii în ansamblul ei, de-aşi menţine componenţii activi în activitate, de-ai păstra ca membrii ai săi, cu trăirile lor şi realizări după a lor competenţă. Putem să-i recuperăm pe aceşti autoexilaţi numai dacă le atribuim sentimentul utilităţii. “Arta traiului nostru nu sancţionează pe nimeni pentru pierderile umane psihic sau prin autoînsingurare. Aceste pierderi ne evidenţiază incapacitatea noastră, a societăţii noastre de creiere şi asanare a unei societăţi sănătoase, mai ales acum când este în creşte numărul de persoane cu un handicap psihic. Nimănui n-o să-i poţi impune readucerea unui om, care se află la vârsta senectuţii sau a unui însingurat psihic în colectivul de oameni, în societate. În momentul acesta se amorsează diferenţa netă între altruism şi egoism. Oricât îmi va fi mie de bine, dacă n-o să reuşesc să-l atrag şi pe el, pe însingurat, în colectivitate, niciodată n-o să-i pot spune că-mi este bine fiindcă altuia îi este rău.