Omul nu poate trăi singur, e împotriva firii, şi noi ăştialalţi nu vom putea fi absolviţi de păcate, dacă n-am avut tăria şi tenacitatea să-i “tragem” lângă noi pe acei care într-un moment sau altul al vieţii lor fiind debusolaţi ori încă ne având suficientă forţă, să poată ajunge, unde noi deja am ajuns. Fericirea personală nu există. Termenul nu-i omologat. Atunci cum pot unii care n-au făcut ce ia ce mai sus scrie, să se creadă fericiţi? Poate sunt fericiţi în egoismul lor, în sadismul lor sau în orice altceva, numai în fericirea pământeană, nu! Raiul n-a fost şi nu este o închipuire. Când toată lumea va avea împlinite necesităţile primare şi cele spirituale vom fi sau chiar am fost admişi în RAI. De aceea trebuie să ne ferim de egoism, de invidie. Toţi cei care au “văzut “în RAI o rezervaţie îngrădită de îngeri, care ar putea fi deasupra noastră, fixată pe CER, vor fi contrariaţi când îşi vor da seama, că de fapt RAIUL este în NOI, şi cu noi, dacă vom ajunge să fim cu mai sus stă scris şi vom fi conştienţi dacă am fost ADMIŞI şi că RAIUL există arătându-ne pe noi toţi locatari lui. Asta ne e menirea. Totuşi din câte se vede ori ce opţiune este la latitudinea noastră, toate depind doar de noi. Şi de nu sânte-ţi convinşi, imaginaţi-vă că de fapt ce a fost trăit pe pământ a fost chiar RAIUL. De nu sânte-ţi convinşi încercaţi să vă aduceţi aminte câte plăceri v-aţi făcut. Au fost…multe? Posibil să fi fost doar acelea pentru tine. Cred că de această dată n-a fost nici-o greşeală”.
Elisabeta, în aşteptarea “celui ce nu vine”, a somnului, căuta să găsească în “ subtitlul mesaj” lăsat de Iosif în acea seară, “ capătul” prieteniei ei cu Iosif din această peroraţie. Toropită de somn încă nu-şi dădea seama dacă această incursiune în sufletul oamenilor era un mesaj adresat ei, ori el, om diplomat şi cult a făcut cu puţin timp înainte, o “mică “ evaluare a modului cum sânt vectorii acestei relaţii şi cum va evolua ea în apropiatul viitor ce se pare că-i cam departe de Rai. Oricum a analizat-o Elisabeta, se pare că Iosif a fost conştient de ce tip de relaţie poate obţine prin curtarea ei. Cert este că de Iosif te îndrăgosteşti mai tare după ce îl pierzi. Elisabetei îi mai rămânea, dacă nu cumva va reveni la Iosif, timpul, care este medicamentul tuturor durerilor şi cicatrizează împreună cu suferindul, orice rană.

Iosif despărţindu-se de Elisabeta şi-a dat seama că a făcut o mare prostie forţând lucrurile. Cum poţi să-i pretinzi unei fete de 17 ani să judece ca tine care te apropii de 30. Acum tremura sufletul în el. Cât timp va rezista să n-o vadă ştiind cât-ui de dragă. Îl va ajuta Bunul .Dumnezeu să fie a lui. Şi cum şi-o dorea să o strângă în braţe, s-o mângâie. Ar fi fost capabil “ s-o pună în ramă”, dar ştiindu-se mai în vârstă el considera că Elisabeta se aştepta la mai multe din partea lui, nu numai la lucruri foarte serioase şi pilde. Poate că uneori s-a întrecut pe el cu atâtea “lectorate”. El şi-a făcut-o singur. Dar cum să procedeze altfel, când vezi că şi părinţii ei vin să te asculte ce spui. În acest caz poţi să debitezi imbecilităţi? Nimeni nu ştie exact cum era sau cum este bine să procedezi în dragoste. Pentru Iosif era un mare chin să stea în preajma ei, dar era un supliciu să stea departe de ea. Se ruga la Dumnezeu să facă cât de repede “minunea” să poată fi iar împreună deoarece:
“Am plâns şi eu în versuri pesimiste
Amorul meu dintâi, ca om
Şi poate că aş fi sporit c-un ton
Biblioteca sufletelor triste” (G. Topârceanu)

şi piperându-şi gândurile cu aceste versuri, Iosif se îndrepta spre casă cu inima nespus de grea şi fără nici o speranţă.

Elisabeta era ultimul fruct al dragostei familiei Maier. Era ultimul şi cel mai preţios. În familia lor, imediat după acel prim război mondial, copiii, din şase născuţi de mamă-sa doar unul singur a trăit mai mult de un an, ceilalţi “s-au sfârşit” de dizenterie. În acele vremuri nu erau nici medicamente şi nici asistenţa medicală a acelor timpuri nu putea face minuni. Oamenii îşi înmormântau an de an fructele dragostei fiecărei familii, copiii, şi unele familii, cum era şi familia Maier, în afară de înmormântările anuale ale fetelor, unicul băiat, care a scăpat de moarte prin dizenterie, împlinind deja patru ani, l-au luat apele murind întunecat. Aceste îndolieri continue, aceste încercări de procreare şi creştere a unor urmaşi, care în final se transformau în înmormântări, coborau în suflete necrezutul sentiment de nulitate, de lipsa rostului şi sporului pe acest pământ, de incompatibilitate în împlinirea familiei. Toate aceste triste evenimente, lăsau urme adânci în viaţa familiei Maier. Deznădejdea era cu atât mai mare cu cât ei au “pornit în viaţă” cu dragoste şi credinţă, ştiind că bunăstarea lor va fi munca şi sănătatea lor şi a familiei lor. Dacă pe ei i-a ajutat Dumnezeu, de copii în schimb, nu se puteau bucura, cu toate că n-au abjurat de la credinţa lor, de la preceptele credinţei, ei fiind un cuplu cu temere de Dumnezeu, muncitori, oneşti, respectuoşi în relaţiile cu semenii. Maier, singurul om din această parte de lume care ştia să prelucreze lemnul până la înnobilare, el omul care era capabil să realizeze orice produs din lemn, indiferent că acesta se făcea în fabrici, erau mobile unicat sau fantezii. Realiza aceste superbe prelucrări a lemnului, după gustul şi pretenţia clientului, a posibilităţilor de plată. Nu există reper ce se putea executa din lemn şi el să nu-l ştie face, de la oliţa de noapte şi până la mobila de stil, o făcea atât de bine, de frumos, încât era o mândrie să ai în casă un obiect “ieşit” din mâna lui Maier. Pasiunea pentru lucru binefăcut era cunoscută în tot ţinutul. Cealaltă pasiune a lui Maier era pentru religie, pasiune înnăscută de altfel în casele fiecărui meseriaş. Numai că aici credinţa era mai mare deoarece în satul acesta, în Băiuţ, biserica lor romano-catolică fiind singura din sat, a servit la buna înţelegere între toate confesiunile existente, şi aşa se întâmplă şi astăzi când cele trei confesiuni îşi ţin slujbele în ea. Înţelegerea aceasta le-a impus-o chiar satul, condiţiile lor de relief, ne mai existând un alt loc unde s-ar fi putut construi altă biserică. Cu toate aceste fapte, fără a-şi alarma soţia, Maier şi-a dat seama că asupra familiei sale există o umbră, pe care nu ştia cum s-o îndepărteze. Nu ştia nici unde vine şi nici ce fel de păcate planează asupra lui, a familiei sale. Nevăzând nici-o deschidere la acest capitol, şi văzând cum îi „dispar” copiii ca într-o sacrificare jertfelnică, an de an, se rupea sufletul în el la citirea versurilor poetului :
“Copii sărmani, n-avură parte,
Şi steaua nu le-a strălucit;
Au rătăcit pe căi străine,
S-au prăpădit şi au murit…” Aşa stând lucrurile, pe Maier, tot mai des îl obseda un gând:
“Ah, dacă-ai şti-ncotro anume?
Acolo cum ai vrea să pleci!
Să uiţi durerile din lume,
Şi acolo să rămâi pe veci!…”(St. O. Iosif)

Zi de zi ideea din capul lui Maier prindea contur, cu toate că era o cruzime neobişnuită pentru el şi se gândea cum o să-i spună Elisabetei, soţiei sale, care nu şi-a părăsit niciodată satul natal.

O altă problemă era dragostea cu care era el înconjurat de băiuţeni. Plecarea lui din această localitate ar fi fost considerată ca o trădare. Apoi casa care a început să şi-o construiască şi căruia i-a pus deja struţul, în toamnă ar fi putut intra în ea, ar fi fost şi ei la casa lor. Cu toate acestea, sau peste acestea, Maier şi-a convins soţia şi era pe punctul de plecare… numai că nu ştia unde, moment în care a primit o ofertă din Petroşani, ofertă deosebită, care prin valoarea ei, făcea ca regretele să nu fie chiar aşa de mari că-şi părăsesc prietenii, munca, satul. Cu sufletul strâns, cu un cufăraş cu scule, Elisabeta soţia lui c-o bocceluţă. Copiii nu aveau, şi-au “luat inima-n dinţi” şi-au plecat în VALE. În Băiuţ (încă n-au plecat şi fac deja comparaţii), în jurul lui Maier, acasă la Maier, în atelierul lui Maier era o animaţie continuă. Tot timpul se găsesc curioşi, prieteni, cum va fi oare acolo în Vale? Au ajuns la Petroşani, s-au instalat şi s-a şi apucat de lucru, şi cât era de lucru! Una din primele observaţii ale lui Maier, în “noua lui reşedinţă” era de domeniul necrezutului. Băiuţenii ţineau mai mult la propriile lor lucruri, erau mai conservatori, mai economici, îşi reparau lucrurile, şi le îngrijeau, le întreţineau, cu alte cuvinte le prelungeau viata. Nu se despărţeau uşor de ele, referindu-ne doar la mobilă. Aici în Petroşani oamenii se despărţeau mult mai uşor de ori ce. Ei nu erau aşa de ataşaţi de obiecte. Şi le înnoiau des, le plăcea schimbarea, noutatea. Se putea spune cert că într-un an, aici aproape toate lucrurile “ se primenesc” prin înlocuire. Această schimbare nu era numai pentru lucru valabilă, chiar şi oamenii, societatea, era schimbătoare în acelaşi ritm. Ritm impus, probabil, prin asimilarea ritmului muncii, care era tumultuos. Cu toate acestea Maier era convins că de nu s-ar câştiga “atâta”, nimeni nu şi-ar permite să arunce uneori lucruri aproape bune, sau care cu un efort minim ar putea redobândi calităţile cerute. Pe de altă parte, în acest loc, unde pe Maier îl zgândărea orgoliul, a constatat lipsa unor meşteri buni, care să poată efectua aceste reparaţii în timpul necesar întreţinerii, normale de altfel.
Imediat după ce s-au stabilit, Maier a devenit curiozitatea petroşenenilor. Cum au început “s-i iasă lucrurile din mână”, pleca şi “vestea” odată cu ele. Avea Maier în jurul său atâţia curioşi, că de multe ori trebuia să-i roage să se “tragă” să se poată lucra. Curiozitatea petroşenenilor era şi justificată. Ei nu au văzut “o fabrică” de nici-un fel şi acum să apară un om care făcea lucruri care ei ştiau că “ele se fac numai în fabrici”. Cu alte cuvinte, lucruri care ei nu le puteau procura numai din magazine, acum ele “se fabricau” sub ochi lor. Pe de altă parte, Maier făcea minunăţii în meseria lui, faţă de munca brută ce o prestau ei. La început îi scotea din sărite “moşmoneala” lui Maier, apoi realizând nobleţea lucrului, acceptau că se poate muncii şi aşa. În trei zile să realizezi numai “lucirea” unui blat de masă. Pe de o parte era descurajant, pe de alta îşi doreau şi ei “să fi ştiut asemenea meserie”. O altă “uimire” era nu numai complexitatea lucrului dar şi multiplele cunoştinţe şi bogatele faze şi procese de muncă ce le aborda în munca lui Maier, ceea ce-i făcea invidioşi pe el care “a ştiut să-şi aleagă o meserie”. Dacă în Băiuţ îi era foarte greu să-şi găsească câte un ucenic, aici nu le ţinea minte numele acelora care-şi doreau să-i înveţe meserie. Ce s-o mai lungim, în două luni erau aşa de bine integraţi în Petroşani de parcă erau oameni ai locului. Se simţeau bine, se simţeau minunat! Aveau de lucru, aveau şi bani şi ce era mai de luat în considerare, oamenii de aici îi preţuiau ca “pe ai lor” nu ca pe “nişte aduşi de ape”. Acuma într-adevăr Maier nu-şi bănuia că a venit la “Cărbunari”. Acestor dovezi de preţuire din parte petroşănenilor, Maier omul care şi-a desăvârşit meseria în Germania, a considerat că într-un fel sau altul trebuie să-i asigure şi el de prietenia sa.