Cu ascuţitul său spirit de observaţie, a constatat că unul din defectele petroşenenilor era lipsa de a nu-şi preţui timpul liber. De aici a plecat ideea care spera să o realizeze, dar pe ascuns, lucru acum foarte greu de realizat cu atâţia “în picioarele lui”.
Chemat fiind la o zi de naştere sau onomastică, Maier a făcut cadou primul său şah realizat în Vale. Şahul acesta, artistic realizat, era aşa de frumos că-ţi mergea la inimă. Maier când a văzut cu câtă grijă şi dragoste desface omul şahul şi-l mângâie, şi preţuieşte realizarea… cu toate că habar nu avea de jocul de şah, a fost deosebit de fericit. E adevărat Maier s-a întrecut pe el, dacă putem zice aşa, toate piesele erau reale operei de artă. N-a folosit vopsea pentru disocierea pieselor, ci a folosit esenţe de lemn diferit realizând finisarea în două nuanţe. Ce să vă mai povestesc dacă omul iubea ceva… şi nici nu ştia la ce este bun. Dar musafirii ceilalţi încă s-au văzut “ eclipsaţi” de cadoul lui Maier dar le-a stârnit invidia faţa de fericitului posesor al şahului. Şi cum nici ei nu erau “născuţi” astăzi, făceau cum făceau, că săptămânal unul avea “ ziua” şi-l aştepta pe Maier cu mare nerăbdare să-i dea… şahul. Maier s-a” prins” de ploaia aceasta de “zile de sărbătoare” şi cu multă râvna şi bucurie căuta să le facă această plăcere. În puţinul lui timp liber a reuşit să înveţe pe câţiva şi jocul de şah, şi de acum să te ţii, toată lumea, toată ziua, jucau şah. E adevărat că nu erau maeştri, dar reuşeau alternativ să-şi “ia berile” unul de la altul. În final dând naştere adevăratelor “campionate” ale Văii, lucruri ce l-a pus pe Maier pe jar cu “ producţia” de şahuri. După ce a simţit un mic respiro în producerea şahurilor, când deja campionatele au devenit activităţi serioase şi respectate, nu numai în beri. Acum Maier le “cocea” o altă surpriză şi tot pe ascuns.
S-a apucat într-o buna zi să le facă ”mingi” şi cugle (kugli-popice) care într-un moment sărbătoresc le-a predat preşedintelui de sindicat. Această a doua surpriză i-a emoţionat pe toţi. Acum erau siguri că şi Maier ţine la ei. După ce i-au mulţumit în mod deosebit, căutau unde să amplaseze popicăria. Mulţumirile aduse, cât şi faptul că pe loc s-a dezbătut locul amplasării cuglăriei, i-a adus o satisfacţie deosebită lui Maier, care putea rivaliza cu aceste versuri:

“Omule, ce-n tine porţi
abisul uman şi culmile omeniei
al tău lăuntru fiind nu negură şi stâncă
ci inimă”
(Karol Josef Wojtyla – Papa Ioan Paul al II – lea)

şi atât de bine se simţea Maier între aceşti oameni, cu toate că el ştia câte le mai trebue la acestora până vor avea o popicărie. Era vorba de bani, de muncă, de timp, dar mai ales aici, ca şi la Băiuţ de altfel, problema era şi… terenul. Este posibil ca până acum, petroşănenii să nu fi avut asemenea gânduri. Acum dacă ai tot ce este necesar unei popicării, dar să n-ai popicărie, nu se făcea În plus minerii sunt oamenii cei mai nepotriviţi când este vorba… de aşteptat… şi mai ales şi câţiva ani. Nişte băieţi mai tineri, au început să i-a lucrul pe cont propriu. Au găsit ei un loc unde au considerat că ar fi posibilă realizarea cuglăriei. Au luat din curtea minei nişte bile manele, le-au fixat executând un dreptunghi, în care au început să care pământ, pentru realizarea pistei. Au netezit-o cu maiurile şi pe uscat şi pe umed. Apărea a improvizaţie, dar se putea juca popice. Un alt grup, de data aceasta de dugheri, au făcut un acoperiş provizoriu şi au mai făcut şi nişte bănci, astfel că această construcţie provizorie avea aproape toate cerinţele, pentru a se putea juca popice la un nivel acceptabil.

În această atmosferă, de tinereţe, de bunăvoinţă şi sinceritate, de muncă neostoită, viaţa familiară a lui Maier şi a Elisabetei, se scurgea neobservată în acel torent de muncă şi de preocupări multiple, reclamate de “oamenii din Vale”, de mineri, care erau nişte entuziaşti sinceri ce-şi ofereau prietenia necondiţionat, fiind capabil de orice sacrificiu în favoarea celor cărora le acordau prietenia lor şi sufletul lor. Acesta era cadrul în care se desfăşura şi viaţa familiară a cuplului Maier şi în această nesperat de frumoasă prietenie şi tovărăşie în orice fel de muncă, timpul parcă zbura atât erau de preocupaţi şi incluşi în toate problemele, încât, pe neobservate, Elisabeta, doamna Maier i-a dăruit două fetiţe, pe Ana şi Elisabeta, care creşteau pe văzând cu ochii, cum creştea şi reputaţia lui Maier. Ce era poate cel mai interesant pentru el, pentru Maier, că a început a început deja “să scoată” primele generaţii de tâmplari, aici în Petroşani. Bucurându-se de această atmosferă prietenoasă care s-a format în jurul familiei sale, de înţelegere şi bunăstare, trecând peste vârsta critică, considerată de medicii de atunci în creşterea copiilor, lui Maier îi era tot mai dor de locurile de unde a plecat, de Băiuţ, unde îl aştepta atâta muncă şi atâţia prieteni şi prietenii, oameni care în aceşti ani l-au însoţit în gândul şi faptele lor, şi aici în Petroşani. Într-o bună zi Maier i-a spus Elisabetei să se pregătească de întoarcere. Să fi fost prin anii “27 când şi-au făcut reapariţia în Băiuţ cu mare bucurie. Erau fericiţi din toate punctele de vedere. Aveau copiii, îşi vor revedea prietenii, aveau şi bani să-şi termine casa. Ce nu ştia Maier atunci, era că întotdeauna va avea un gând, niciodată ostoit, după prietenii şi prieteniile ce le-a părăsit din Petroşani. Era vorba despre acei oameni, care au ştiut cum să-i integreze în marea lor familie, să-i ajute în greutăţile ce le-au avut, prieteni pe care nici nu mai ştia dacă va mai avea ocazia vreodată să-i vadă..
Maier şi-a reluat munca lui obişnuită în acest sat, ce vieţuieşte la gura minei Brainer ori Văratic. Cu toate comenzile ce au rămas în urmă, “printre picături” se străduia să-şi termine casa începută înainte de “croazera de Petroşani” cum îl tachinau uneori prietenii. În perioada imediat după ce soţia ia născut cele două fetiţe, Maier cu toate că nu şi-a trădat meseria, în privinţa educaţiei fetelor era mai atent, mai pe fază, deja avea o preocupare continuă pentru cele două fiinţe atât de dorite, raportat la cealaltă perioadă, când a avut ceilalţi copii şi când creşterea şi educarea acestora era treaba exclusivă a Elisabetei. Nu şi-a uitat nici religia, mai ales că în Petroşani bisericile erau mult mai multe raportat la de unica biserică din Băiuţ, facilitate de care a profitat şi el bucurându-se de participarea la fiecare dintre slujbele.
Maier fiul unui fost colonist german, chemat aici la solicitarea patronilor din acele timpuri, era căsătorit cu doamna Maier, Elisabeta, băştinaşă din satul acesta care la vârsta adolescenţei a fost la rândul ei, o FRUMUSEŢE a Băiuţului, femeie care a ştiut “să-l pună pe jar” pe domnul Maier.
Pe cât era de milităros Maier, pe atât era Elisabeta de blajină, de înţelegătoare, de răbdătoare. Viaţa familiei Maier era viaţa obişnuită a oamenilor de pe acele meleaguri, în acele timpuri, când soţia se adresa soţului cu “dumneata” iar rolul social al femeii se “reducea” (ca variaţie nu ca volum) doar la creşterea şi îngrijirea copiilor şi a locuinţei, la gospodărirea averii, dacă aveau, animale sau păsări de crescut. Faptul că Maier era unicul meşter de mobilă din ţinut, presupunea că-i intrau în casă şi mulţi oameni avuţi, patroni, oameni cu puteri de decizie, cu toate acestea, chiar dacă în casa ei se puneau la cale afaceri care uneori, e normal, priveau şi propria ei familie, averea ei, sau cum a fost acea plecarea în Petroşani, ea ca şi gazdă, ca femeie, avea obligaţia ca soţul său şi partenerii de afaceri să fie serviţi “cum trebuie” în timpul în care se reglau afaceri.

Acest fenomen de înrobire a nevestelor era un lucru comun, obişnuit acelor vremuri, păstrat din “negura vremurilor” negre pentru femei, când ele nu erau considerate decât om de gradul 2 . Probabil că din acele timpuri să se fi păstrat butada:
– Măi Ioane, parcă vine un om.
– Ba nu. E o femeie. Cu toate acestea nu puţini bărbaţi îşi îndeamnă femeile să se revolte împotriva acestei nedreptăţi cum o face şi Eminescu în următoarele versuri, care se potrivesc şi în acest caz:

“De cât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne?viaţa ginţii mele,
Decât o soaţă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!”

O altă poezie cunoscută, a lui Coşbuc de această dată, suntem (sunt) sfătuiţi să ne mulţumim şi să preţuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat:

“Trăieşte-ţi doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?”

şi cu toate acestea, după nenumărate sarcini, în condiţiile precare ale medicinii de atunci, după munca fără întrerupere dintr-o casă mare, cu pretenţii mari, sănătatea doamnei Maier se ruina vizibil. Era însărcinată, dar n-a reuşit să mai aducă încă o viaţă pe lume, murind atât ea cât şi copilul, în timpul naşterii. Elisabeta n-a rezistat timpului şi muncii reclamate de pretenţiile gospodăriei sale. N-a reuşit atât să trăiască să-şi vadă fiicele la casele lor. Soarta i-a fost împotrivă. Jalea a fost mare, ca la ori care “dispariţie” a mamei, a femeii, polul, elementul de polarizare a liniştei şi toleranţei, a armoniei oricărei familii, soţia, factorul de stabilitate şi siguranţă a ori cărei case. După trecerea unei perioade de la acest trist eveniment a urmat o perioadă de “trezire”. Unele lucruri au rămas în faza în care erau când trăia Doamna Elisabeta. Aceste constatări, mai bine spus: aceste lucruri nefăcute de nimeni după moartea soţiei, pe militărosul Maier l-au scos din “ţâţâni”. Prima dată el nefiind angrenat în asemenea tipuri de munci, a constatat că multe au fost “omise”, lucruri care altă dată se făceau fără a lui participare şi nici nu ştia când şi cum se făceau acestea. Cum pentru el, principala preocupare fiind munca sa de tâmplar, nu s-a gândit măcar o dată să-şi inventarieze întreaga casă, dar acum, când fetele grijeau de animale, a observat că unele alimente lipseau, altele se stricau. Fetele n-au primit dreptul de-a umbla la „cutia cu bani” şi nimeni altcineva nu mai făcea cumpărături. Cu alte cuvinte, ar fi fost cine să facă, să ducă munca acestei case mai departe, dar…. Lucrul acesta l-a scos din ritmurile lui pe Maier. A început să devină nervos, să ţipe la fete, ba uneori le mai şi “altoia” cu toate că locuia împreună cu ele şi vedea şi el că fetele că lucrează întreaga zi. Familia sa, a cărui exemplu era de urmat în Băiuţ, după moartea Elisabetei s-a transformat într-un fel de cazarmă, unde Maier era caporalul şi fetele soldaţii.
Fata mai mare, Ana a observat că dacă-i “dă dreptate lui Maier” este scutită de reproşuri şi de bătăi. Dezorientat, Maier a început, să curteze diferite femei, situaţie care de cele mai multe ori transformă o casă în adevărat câmp de luptă şi suspiciuni şi face ca orice discuţie nevinovată să devină incendiară.