Oraşul este dotat cu toate utilităţile, cu lucruri sau instalaţii care la ţară nu se găsesc, şi aşa cum pomeneam poate că aceste utilităţi, arhitectura, monumentele, se implementează uneori în felul de-a fi pe locuitori oraşului respectiv. În schimb, cum te îndepărtezi de acel nucleu, de centrul oraşului,, dispar diferenţe dintre fostul tău sat şi ORAŞUL care de azi te-a primit. Pe vremuri partidul comunist avea un ideal de-a face “să dispară diferenţele dintre oraş şi sat” Din câte se vede tare puţine trebuiau să dispară din aceste oraşe pentru a deveni din nou sate. Este posibil că tovarăşii comunişti să fi dorit ca aceste lucruri să se petreacă invers. Ori cum, dânşii au uitat să-l studieze pe Nicolae Iorga, de a cărui moarte năprasnică făceau mult caz, dar se prea poate să-l fi urât mai mult decât “l-au preţuit”. Marele savant spunea că: ” în România ori ce oraş este un sat mai mare, în Ungaria, Olanda, ori ce sat este un orăşel”. Din toate acestea se pare că unele lucruri au fost încurcate definitiv. Pentru unii, care şi-au făcut obiceiul de-a da citate, enunţau aceste citate “pentru a da impresie culturii ce no deţineau”. Uneori locuinţele construite în oraşe, cu predilecţie acelea din afara perimetrului centrului oraşului, erau de mai proastă calitate ca ori care casă din satele noastre. Gara oraşului nostru de pe atunci, din anul menţionat mai sus, era aproape identică cu baraca de pe Valea Mare făcută pentru muncitorii forestieri, cu deosebirea că aceia era mai solidă, construită din lemn în mucuri, fiind mult mai îngrijită. Ca să ajungă “persoanele” acelea patrusprezece în Colonia “Petre Gheorghe” azi cartierul Săsar, din gară, ştiut că pe atunci în Baia Mare nu existau numai două poduri, trei dacă îl punem şi pe cel de la URBIS-ul de astăzi, merge-ai cu birja în CENTRU oraşului, lângă “Vinclu” unde exista o parcare pentru aceste atelaje care te ducea cu trei lei/km. Râul Săsar era un pârâu anemic acidulat cu o culoare roşiatică. Malurile sale erau cele mai infecte meandre roşii transformate în “groapa generală de gunoi a oraşului”. Aerul era irespirabil şi-ţi inunda plămânii cu mirosurile emanate Fenixului, de resturile aruncate pe malurile Săsarului, ale scurgerilor acidulate din vasarâşurile celor cinci mine care funcţionau în acele vremuri. Adăugaţi acestora şi mirosurile pestilenţiale emanate de abatorul oraşului (lângă Siromex). Cum spuneam mai înainte, drumurile ce părăseau Centrul nu aveau îmbrăcăminte asfaltică de aceia să nu vi se pară deplasată remarca unui doctor care spunea: “am avut ani când erau mai mulţi silicozişti în oraş, oameni care n-au lucrat niciodată în băi decât silicozişti din minerit”. Aşa poate vă poate imaginaţia vă va ajuta să înţelegeţi cum era atmosfera în oraşul nostru când maşinile care “construiau socialismul” ridicau tonele de praf ce le conţineau “drumurile” noastre.
Din cei 14 copii de altădată, care lună de lună fugeau din oraş acasă, acolo părinţii le mai aplicau câte-o corecţie după care îi readuceau înapoi. “Decorul” dezolant al “oraşului” de atunci, debusola psihic pe ori cine. Nu cred că atunci să se fi folosit cuvintele”oraşul meu drag” de către cineva. Iar acei care au crescut şi copilărit la sat, aici au văzut doar mizeria şi “comedia umană”, fără să ştie că ar fi fost unul Balzac, şi el puternic impresionat de aceste ”stări orăşeneşti” care se vor materializa într-o carte deosebită. Deci pentru noul venit în acest ţinut, pentru acel om, în nici-un fel oraşul acesta nu putea fi localitatea în care el se va califica şi cultiva numai datorită faptului că era locuitorul acestui oraş.
Încerc să vă “ilustrez” o imagine. Podul Unirii. În faţa Universităţii unde stă poliţistul dimineaţa să ne prindă pe acei care nu trecem corect, la numărul 74 de pe Victoriei, exista o construcţie hidrotehnică, care permitea apei din conducta de scândură să evacueze apa la vedere printre-un canal ce ar fi trecut prin spatele blocurilor din partea dreaptă de pe Str. Victoriei până la RFN unde o altă instalaţie reintroducea apa în conducta de scândură. De la această instalaţie se cobora în ceea ce pretenţios i-am putea spune albia Săsarului şi prin diferite exchibiţii, urcări şi coborâri ale meandrelor râului puteai ajunge în spatele Poliţiei Municipale de astăzi (atunci era miliţia regională). Cam în dreptul Podului Unirii (de astăzi) se arunca, ce obişnuit se aruncă din vagonetele care ieşeau din galeria Valea Roşie, vagonetele a căror linie era chiar Str. Ciocanului (azi Iuliu Maniu), stradă cu nume dar care de fapt nu exista deoarece toată porţiunea era ocupată de acea linia ferată a minei. Pe lângă ea nu se putea circula nici măcar cu piciorul.
Astăzi că ne-am scăpat de toate aceste mizerii, de murdării şi resturi, de bălţi cu ape roşiatice, de gunoiul oraşului, chiar din oraş, dacă toate acestea nu mai există de ce nu zâmbiţi când plămânii nu vă sunt agasaţi de acizi şi prafuri, de bacterii şi alte porcării?! Nu aţi cunoscut asemenea mizerii? N-aţi ştiut care erau angoasele şi agenţii activi care ne măcinau sănătatea? Acum le ştiţi ! Şi fiecare meritaţi acest zâmbet. BAIA MARE merită acest zâmbet.
Cauza pentru care eu nu zâmbesc, şi chiar sunt îngrijorat de acest fenomen, este chiar titlul acestei pastile. Mai sunt încă unii tineri care se mai plimbă ţinându-se de mână. Mai vezi şi tineri căsătoriţi care se plimbă ţinându-se de mână în timpul plimbărilor. Dar extrem de rar se mai văd părinţi care-şi plimbă propriile odrasle ţinându-i de mână. Şi mai ales nu se văd nicăieri taţi care să-şi poarte pruncii ţinându-i de mână. Ce s-a întâmplat că taţii de acum de nu-şi oferă partea lor de educaţie stradală copiilor? Să fie numai vina maşinilor care ne inundă ? Se schimbă continuu toate: obiceiuri, norme, dar chiar şi sentimentele să fie în schimbare? Nu cred. Dragi taţi care aveţi posibilitatea şi asemenea prunci, vă fac o mică destăinuire. Pentru mine ca băiat, cele mai emoţionante evenimente ale copilăriei mele au fost foarte puţinele plimbările de atunci, de mână cu tata. Discuţiile erau…între noi… bărbaţii. Răspunsurile aşişderea. Nu-mi imaginez o mai mare frustrare, decât ca un copil să nu beneficieze de dreptul său la plimbările cu TATA.
6 ianuarie 2005