Eu, ca un veritabil exilat, mă îndreptam înspre Rovinari-Rogojelu. Starea mea sufletească nu-mi permitea să văd nimic frumos pe magistrala ferată Bucureşti-Filiaşi-Tg. Jiu. Poate atunci să-mi fi venit ideea aceasta de absurditate că: dacă aş deţine o funcţie importantă la C.F.R., sau în stat, să pot obliga pe toţi şefii locali şi zonali, să circule întotdeauna când rutele o permit, numai cu trenul, pentru a le da “posibilitatea să-şi bucure şi domniile lor ochii” de ceea ce văd călătorii de rând. Astfel vor avea posibilitatea să înregistreze şi să vadă toate mizeriile ce se depozitează pe marginile liniilor ferate. Aceste mizerii sunt “oglinzile” lipsei de gospodărire de care dau dovadă, acei, cărora funcţia li-se asociază, în mintea lor, cu scaunul şi nicidecum cu buna gospodărire şi profesionalismul, de care au obligaţia să dea dovadă în momentul în care “primesc” asemenea pleaşcă. Pe de altă parte, străinii asociază şi cataloghează mizeriile acestea, şi nu numai pe acestea, cu românii şi România.
Ajuns la Tg. Jiu, cineva de la noul sediul al UTC-ului, sediu proaspăt construit, hotel de trei stele, parcă temându-se să nu mă aciuesc pe acolo, m-a dus chiar în acea seară până în Tabăra de la Vârţ. Locul unde s-a instalat tabăra brigaderilor de pe Şantierul Naţional Oltenia, era o fostă gospodărie sau moşia unui fost conac, din care n-a mai rămas nimic până astăzi. Ba…plopii. Copacii aceia fără de care cred că ne-ar fi zăpăcit temperaturile ridicate şi soarele care prăjea pe tot timpul verii. Nu-mi puteam da seama cum o fi fost amplasat acel conac, în condiţiile date, cert era că nu aflai apă pe un areal de câţiva km pătraţi. Ce să vă mai spun, în acea vară, în acel loc, a picurat puţin prin 16 august şi cam asta a fost…ploaia. Să menţionez că au trecut opt zile până la prima baie şi aia cu apa rece adusă de-o cisternă?
Şantierul aşa era conceput să ne umple tot timpul. Erau multe de făcut, multe de organizat ţinând cont că nici “organizarea de şantier” nu era organizată, dar mai ales ne aştepta o muncă destul de grea, doar de aceia am fost trimişi aici. Şi fiind un şantier al muncii patriotice, era evident că nu lipseau programele “patriotice”, brigăzi de agitaţie, coruri, gazete de perete, concursurile de :cel mai frumos cort, cei mai buni la fotbal, la recitări de poezii, ca în final, punctele cumulate din notele primite dădeau clasificarea brigăzilor. Pentru muncile executate se lua în considerare valoarea zilei muncă. Tot pentru a fi rezolvate toate problemele care priveau situaţia şcolară a brigadierilor, examenele de corigenţă din acel an au avut loc cu mult înainte de termen. S-a făcut acest demers deoarece se considera că elevii care erau constituiţi în brigăzi, ar fi fost incompatibili cu calitatea şi demnitatea unui brigadier-patriot să fie corigent, să participe la munci …patriotice. Unde s-a mai auzit ca un patriot să fie corigent? Deci situaţia acestor elevi trebuia să fie clarificată, adică să nu existe nici-un corigent care, Doamne – feri, să ajungă ca săpatul lui să fie nepatriotic pentru că se simţea mizerabil deoarece era corigent. Pentru a le ridica elevilor ce plecau pe şantier moralul nu s-a mai făcut caz de cunoştinţele, ştiinţa sau neştiinţa lor la examenul de corigenţe dat adhoc, au fost trecuţi toţi în corpore. Nu ne puteam prezenta pe şantier, să ne facem de râsul ţării cu brigadieri care să aibă corigenţe sau situaţii “neclare”. Cred că puteţi înţelege eforturile…profesorilor de-ai trece…şi pe acei care cu puţine zile în urmă au fost catalogaţi corigenţi. Ei bine, această noţiune pe un şantier patriotic era incompatibilă. Deci…
A venit şi ziua în care ne-au prezentat muncile, sectoarele unde urmau a se desfăşura, pretenţiile la calitatea muncii, ce mai ne-au dat de lucru, reluă povestirea Ion, din ce constau de fapt aceste activităţi ale Şantierului Naţional-Oltenia, mie mi-a părut rău că am fost unul dintre cei convinşi a acţiona patriotic pe acel şantier. Erau munci pe care de acum noi trebuia să le finalizăm cu elevii de liceu, brigadieri, componenţi ai Brigăzii Maramureş. Cu toate că sculele cu care urma să “acţionăm”, nu erau încă sosite în şantier, eu cel pedepsit, neoficial “detaşatul”, urma să decid asupra lucrărilor care necesitau în speţă, mâna de lucru a elevilor noştri, a brigaderilor maramureşeni.