Dacă eşti un iubitor de oameni, zic mult, dacă poţi vedea în fiecare om pe aproapele tău, s-au măcar un partener de discuţie, dacă Dumnezeu ţi-a dat sănătate şi treburile casei şi ale serviciului nu te presează aşa de tare, dacă eşti dornic de-a cunoaşte oameni şi locuri, sunt absolut sigur că în oraşul meu vei găsi câteva probleme care te vor frământa, probleme puse de istoria mai recentă sau de cea consacrată la care încă nu s-au găsit răspunsurile.
Parte din acestea întrebări ar suna cam aşa: „Dece acestui oraş vechi (atestat în 1237) i-a rămas intreg, chiar Turnul cu muniţie sau Turnul Măcelarilor, obiectiv militar atacat şi de Pintea Viteazul, care este mărturie vie a celor ce l-au construit şi apărat (poarta sudică a Cetăţii)?”
„De ce oraşul nostru se numeşte Baia Mare şi cât din configuraţia lui de atunci, este cuprins în oraşul care astăzi are denumirea de Baia Mare?” ; „Într-o denumire mai veche, municipiul nostru, se numea „Râul Doamnelor” denumire care te duce cu gândul la aprecierea frumuseţiilor feminine ale oraşului şi toată lumea ar crede acest lucru, cu toate că acestă denumire defavoriza doamnele. Puteţi afla din ce cauză avea această denumire, numai păşind pe locurile pe unde le-au purtat paşii pe acele doamne, care au oferit, poate caz unic în istorie, denumirea oraşului” Doamnele sunt importante în municipiul nostru, ele fiind populaţie majoritară, dar nu dorim să credeţi că vă monim, cum obişnuit se întâmplă, cu frumuseţile feminine ale oraşului, care fac cinste colocatarilor acestui municipiu, de aceea vă propun o altă temă de discuţie: În anii 1981/82 aici la poalele Dealului Florilor, exista o echipă de fotbal care a bătut şi pe favoritele lui Valentin Ceauşescu şi ale lui Nicu Ceauşescu (vorbim de Steaua şi Dinamo) chiar atunci când nimeni n-a îndrăznit aşa ceva şi nu numai că n-a îndrăznit, dar atunci existau „pârghi” prin care se putea „bate” ori ce echipă (apropo de „butoanele” şi euroii de astăzi) Puteţi afla cum a devenit de râsul lumii echipa de fotbal Dinamo Bucureşti, care după ce în urmă cu două săptămâni, câştigă cel mai tare turneu spaniol la fotbal, turneu care includea pe Atletico, şi Realul şi vine aici şi este îngenuncheat cu 2-0. Sunt sigur că aceste „secrete”, ori ce băimărean vi le poate istorisi. Despre fotbalul cel de astăzi, acum o poate spune ori cine, că dacă ai bani, poţi cumpăra ori ce echipă, dar în 1958 când oraşul Baia Mare „nu avea voie” să aibă echipă de fotbal în divizia A, aveau, împotriva indicaţiilor, pe Dinamo Săsar, echipă care a trebuit „s-o transfere” la Satu Mare, apoi la Cluj, De acolo la Bacău, Braşov, funcţie de „politica de la Centru”, şi au tot „transferat-o” pănă în momentul în care şi-a pierdut şi oamenii şi fotbaliştii pe undeva prin Argeş. Era „ucigătoare” „dragostea unora” pentru acei care sunt „untul pământului şi ai subpământului”. Da sunt dureroase aduceri aminte…
Dar dumneavoastră veţi spune că „fotbalul servind puterii” nu vă mai interesează acum. Doriţi ceva mai puţin pasional ca fotbalul, ceva relaxant, şi evident ceva cultural. Dorinţă firească deoarece numai aici a fost „Şcoala băimăreană de pictură”. În timp, în marile oraşe ale ţării, au existat preocupări permamente pentru arte, dar cerul, „seninul cerului de Baia Mare” este unic, spun toţi acei care lucrează în valuri sau spoturi de lumină. Poate aveţi curiozitatea să vedeţi „azurul cerului băimărean”, să vă încărcaţi privirea cu el, dar şi să fiţi capabili să-l redaţi şi altora. Cine nu-l memorează pe cel de deasupra lui, Muzeul de artă, prin secţia „Şcoala băimăreană” vă pun la dispoziţie o secţie întregă cu picturile maieştrilor.
Cele cinci muzee pe profile specializate, vă cer ceva timp pentru evaluarea culturală a exponatelor, dar şi propriile voastre cunoştinţe, deoarece unicatul este vizibil în Muzeul Mineralogic, aici unde cert veţi afla de ce unele roci se numesc „flori de mină”. În anii ’50 Baia Mare avea o singură statuie în parc. Acum puteţi admira nu mai puţin de 15 diverse grupuri statuare şi evident unele originale specifice locului.
Este cert că unii vizitatori vor avea preocupări economice şi poate că doresc să evalueze anumite lucruri din acest sector despre care se ştie că Baia Mare a fost unicul Centrul Miner din Ardeal şi din cei peste 15 de mineri, câţi lucrau la REMIN, azi nu mai există niciunul, cu toate acestea, şomajul este sub 4% şi săptămânal se scot pe piaţă în jur de 100 locuri noi de muncă. Pe undeva se simte un curent economic real şi puternic. Aşa şi este dacă ne gândim numai la noile bijuterii industriale, care au transformat structura economică a oraşului cu producţie unică: mineritul, îmbogăţindul cu alte laturi ale economiei şi serviciilor.

Dar este sigur că pe un turist nu-l înteresează producţia băimăreană. Nu-l interesează, dar vede că în oraş există bunăstare, că cele şapte poduri ce traversează Râul Săsar, au fost reparate, că se lucrează foarte mult pe fluidizarea circulaţiei, că avem drumuri cu care nu ne este ruşine şi în general nu îngheţăm în staţiile de autobuze s-au firobuse deoarece fluiditatea circulaţiei rutiere şi graficele mijloacelor de transport, scurtează mult pauzele între două firobuse(autobuze). Ieftină este şi taximetria, dacă sunteţi doi cu un taximetru, transportul este mai ieftin în taxi decât cu autobuzul.
Cu toate că de cheltuit bani, omul o poate face şi acasă, marile molluri Kaufland, Jusik, Practiker, Billa, Metro, Elanco, Mercedes, Fiat, Ford şi altele pot să vă ofere ce nici n-aţi gândit, de la produse de informatică şi comunicare la ultimul mosor de aţă, sau mâncări de pe tot globul. Sincer să fim cred că nici un băimărean nu le cunoaşte în totalitatea lor.
Aşa este, dar adevărata bogăţie a băimărenilor nu sunt nici clădirile, nici imaşurile şi nici fabricile. Ei, băimărenii, oamenii acestui municipiu, greu încercat şi de istorie şi de muncile grele şi de tranziţia aceasta au ştiut să urască mai puţin, să se unească pentru aş duce greutatea traiului mai departe. Au ştiut a ierta pe acei care încă „îi rod” conştiinţele, au uitat că securitatea, pentru celelalte localităţile din ţară, îşi foloseau sediurile unde erau amlasate, aici îi găseai la Mina Săsar, la Ceanuraţia Săsar, în şcoli şi-n intreprinderi şi „dânşii” aveau drept de semnătură pe multe acte, chiar pe proiecte personale de terminarea unor şcoli. Ori ce obiectiv s-ar fi construit în Baia Mare, înainte de începerea construcţiei, s-au de-a primi finanţarea, era obligatorie înregistarea lui la securitate.
Oamenii municipiului meu au ştiut că ura nu clădeşte, de aceea îşi revarsă dragostea pentru ori ce om îi este oaspete. Pentru a ilustra acest lucru îmi permit să relatez o discuţie, perecută la un restaurant din Bucureşti, între doi înalţi funcţionari din Ministerul Agriculturii -pe atunci – şi un ardelean:
-„Domnule, spune unul, eu am făcut armata c-un maramureşan şi cum tot se povestea de bunătatea şi ospitalitatea lor, după armată, cu toate că nu am legat nu ştiu ce prietenie cu el, m-am decis că atunci când îmi voi lua maşina, să-i fac o vizită. Am ajuns la el la poartă, omul motroşea ceva prin curte.M-a văzut ne-am salutat, destul de rece, şi m-a poftit în casă. Fără a mă întreba ceva, a pus pe masă pălinca, slana, cărnaţi, ceapă, pâine. A turnat în pahare, ne-am urat toate cele şi ne-am apucat de festin(trebiue să vă spun că nu eram singur, eram cu soţia care a condus maşina la întoarcere). După ce am băut şi servit masa am trecut la de-ale noastre. Vreau să vă spun că m-am simţit ca la mine acasă. Bunăvoinţa cu care m-a tratat, moroşanul acela pe mine, pe care recunosc, l-am mai şicanat în armată. Ei bine, vă spun cu toată sinceritatea, ca om eu nu-mi permit să le ofer un asemenea tratament neamurilor mele. La plecare m-a întrebat dacă nu-mi trebuie ceva mere, avea un vin bun de el făcut: si aşa mi-a umplut şi portbagajul. N-am refuzat nimic fiind ferm convins că mi le vinde. Ne-am salutat şi când l-am întrebat cât mă costă, s-a utat la mine c-o privire pe care nu aş dori să i-o mai văd. Mie acum poate-mi zice ori cine ori ce despre ardeleni, ce am văzut şi petrecut eu cu el, mai târziu şi cu alţii oameni din Ardeal, nu-mi mai schimbă părerea în veci ”.
Este posibil ca acest om să fi exagerat, chiar dacă era el, cine era, dar acest lucru nu-l puteţi constata numai dacă vă decide-ţi să veniţi în Baia Mare şi atunci realizaţi şi esenţa versurilor cântate de Nicolae Sabău: „Cine vrea să mă cunoască să vină la mine-acasă”. Deci…oameni care s-au mai chinuit încă cinzeci de ani de la război, era lansarea cărţii “Lupte şi jertfe”, carte scrisă de fapt chiar de ei. Acum dintre aceştia lipseau mai bine de o sută. De atunci întrebarea aceasta a devenit chinuitoare pentru mine, ori de câte ori îndrăznesc s-o formulez. Ei dar fundul butoiului ne este din nou decopertat de doage pentru a ne servi fastuasei noastre intrări în:rime, iambi trahei şi poate punem şi de-o ceartă, că uneori ai 16,X.2003
Aerul încărcat de la şedinţa precedentă nu mi-a prea dat avânt spre o nouă reântâlnire şi dezbatere a Cenaclului Spinului. Cu toate cele ce au fost, mi-ar fi părut rău să nu mă întâlnesc cu acei oameni deosebiţi, pe care nu odată am avut ocazia să-I admir, mai ales în asemenea şedinţe. Am plecat de acasă ceva mai devreme, nu de alta dar mai nou cred că s-a ridicat gradul municipiului nostru, a devenit mai superior de când şi noi băimărenii, am optat pentru metoda clujană de-a scurma, evident că în centrul oraşului, doar n-om săpa pe dealuri. Aşa că, pornesc de acasă ceva mai devreme şi ajung în Centrul Vechi al Băii Mari, unde mă plimb cu gândul în Cluj, pe lângă calul lui Matei Corvin care de vre-o două sute de ani stă cu-un picior şi coada ridicată. După ce regret că noi n-am găsit nimic, cum Funar se lăuda că a găsit, deh tot celui ce are I se dă, mă îndrept pe unica stradă pietonală din oraş, care încă nu-I hotărâtă nici acum, şi-mi zboară gândurile la Oradea unde de aproape cinzeci de ani au aşa ceva şi nu se mai minunează nimeni. Ajung şi la Butoiaşul, am vrut să spun al nostru, dar nu-l merităm deoarece sunt oameni care au băut aici butoaie întregi de bere nu o halbă pe săptămână cum facem noi, sau alţii doar o cafea. Şi ca să ne facă un afront, gazdele butoiaşului, ne întâmpină cu un lacăt cât o zi de post, pus pe “grădina de vară”, lacăt oarecum cu tâlc ţinând cont de ăştia, adică de noi. Cu atâtea gânduri, evident că apare şi chinuitoarea întrebare:”Oare cine şi câţi or veni?”. Treaba asta, apăsătoare această întrebare, nu s-ar fi pus altfel în afară de curiozitatea obişnuită ori cărei întrebari, dar fostul meu diriginte, domnul ing. Ciolte Aurel, pe atunci doar căpitan în rezervă, astăzi Preşedintele asociaţiei veteranilor, a avut proasta inspiraţie să mă invite la o adunare a veteranilor de război. La o următoare adunare a acestor impresia că anumiţi oameni se înstăpânesc până şi pe limba mamei, şi ce limbă avea dânsa! Toate poveştile acestea au fost până la intrare, înlăuntrul însă, verva arătată de cenaclieri mi-au spulberat voalul pesimist cu care am intrat. Am auzit de multe ori de puterea dragostei, dar n-am crezut că poate face ca un om cu capul aşezat la locul lui, anatomic vorbind, să maeargă până în Bucureşti şi-I ducă nepoatei unsoare de funduleţ. În acest domeniu eu am făcut mult mai puţin. Când soţia alăpta primul prunc, într-o criză a laptelui, am pornit într-o seară pe la zece, până pe la “Trei păduchi” după o sticlă de bere. Culmea nu era că Şiman pleacă să ducă acea preţioasă unsoare pentru funduţul nepoatei ci că era deosebit de bucuros pentru fapta ce urma s-o facă! Romeo se poate ascunde deacum. Vă tot băteam la cap cu sintagma:”oameni deosebiţi”, cu care încercam să-I etichetez pe spinoşi. Acum mi-am dat seama că n-a fost o gratuitate s-au laudă acest lucru, deoarece la această întâlnire, aşa cum la stă bine unor oameni aleşi, epigramele lor au avut, vorba aia “părerea mea”, o calitate deosebită, fiecare dintre membrii cenaclului întrecându-se pe sine în elaborare. Am ascultat, şi cu plăcere o spun, epigrame deosebite, atât de deosebite încât au devenit fireşti, aşa cum un cântec bun devine un şlagăr, sau după ce valurile timpului şterge numele realizatorului, este un cîntec ce aparţine tuturor. Se pare că oamenii deosebiţi impun şi calitatea deosebită. De citit au citit domnul Miclea, Domnul Bud, şi Şiman, deoarece nu mai erau alţii. Apoi ca să impună calitatea şi publicaţiei, Şiman a chinuit două epigrame că numai că nu urlau la el. Desigur că ne-am adus aminte şi de ceilalţi componenţi ai cenaclului şi ca un grup bine sudat, unde ar fi trebuit să intervină fiecare era adus în faţă, constatând că Doamna Găinariu încă este bolnavă, domnul Filip este învăluit cu “srânsul”, iar domnul Mihai ne reprezintă peste hotare. Băsprianul şi-a luat liber pe motive de grabă. Ne-am distrat de minune, nu vă spunem cum ca să le pară rău la cei absenţi, dar cred că atunci când veţi citi publicate epigramele care astăzi au fost prezentate o să aveţi ce invidia. Domnul Bud m-a gratulat cu două cărţi de-ale domniei sale, care nu le aveam.Şi cum una se numea “Pădurea mea de gânduri”, m-am dus acasă să mă aştern la umbra gâdurilor sale. N-a ţinut deoarece m-a îngrozit cât de mult a fost omul acesta singur atunci când viaţa-şi permitea să-l lovească mai crunt. A doua constatare a fost că domnia sa n-a crezut până acum în puterea dragostei şi nu s-a putut dărui total niciodată. Cugetările sunt dureros de inteligente, crude şi pline de adevăr, dar dacă pe noi ne destinde scrisul pe dânsul la incrâncenat, pierzându-şi încrederea aproape total în oameni. Nu pot să spun că am citit cărţile, dar pot să spun că am trăit alături de domnul Bud hăituiala intelectualului care moment de moment eştepta fatidica bătaie în uşă. Câştigul intelectual este enorm pentru cine are curajul să de-a mâna cîteva ore ţi să-l însoţească pe Domnul Bud printre copacii, foarte umbroşi şi în acelaşi timp foarte strălucitori ai pădurii sale de gânduri.
Scrisă la Baia Mare în 22 brumărel a lui 2003
A cunsemnat acelaşi conştiincios secretar Rocneanu, T.

Cam mulţi ca în tot Centrul Vechi. Deci fuga înapoi la mult bârfitul Butoiaş la următoarea şedinţă. De început însă…nu ştiu cum a început deoarece am fost la designerul care-mi făcea coperta cărţii ce urmează s-o scot peste câtîva vreme, şi cum am dorit mult să cer şi părerea membrilor Cenaclului Epigramiştilor la acea lucrare, de la designer cu dischetele am fugit acasă, la propriu, am listat în grabă un afiş cu desenul copertei, pe care grăbit să ajung la cenaclu, l-am lăsat acasă. Mi-am adus aminte în Staţia de autobuz. Mi-am văzut de drum. Eram în criză de timp, aşa că am considerat că de mă dau jos din autobuz din Centrul Nou, până ar face roata autobuzul cu mine în el, eu pe jos câştig câţiva zeci de metri înspre ţinta noastră Butoiaşul, unde intru ca o pală de vânt nestăpânită, ca să văd că “masa noastră-i” neocupată. Chelnerul, deja persoană familiară cenacliştilor, convins de loialitatea noastră faţă de localul lor, îmi zice:”Poate nu-i Joi Domnule?”, ce înseamnă încrederea în oameni. Decât să ne învinovăţească pe noi că am întârziat, mai bine schimbă calendarul. Îl conving că-i joi deorece ieri s-au desfăşurat meciurile din Cupa Europeană, deci e joi! Atunci îmi sare fisa de schimbarea localului propusă de Şiman, operaţie de care se pomeneşte şi la începuturile acestei epistole. Mi-am luat “picioarele la spinare”, cu gândul că “picioarele Monică-i” poate au alt regim de fincţionare, nu ca ale mele şi în sfârşit, mă văd cu multdoriţii membrii ai “Spinului” la localul cu nume de damă. Aici nu ştiu dacă chiar mirosea a creer ars, dar senzaţia era acută văzând cu câtă pasiune au “intrat în probleme” fiecare dintre acei consumatori, dar poate că la asta contribuia ceaţa de la fumul de ţigară, ori de la iluminatul prost ce-l avea acest local. Înaintea ajungerii mele alături de epigramişti Domnul Mihai “i-a purtat” pe ultimile intinerarii culturale făcute de Domnia Sa prin Moldova, sau Republica Moldova, ocazie cu care o mână de intelectuali de marcă ai judeţului, au dus mesaje, cărţi şi o parte dintre români, la foştii noştrii fraţi care nu ştiu cum să-şi distanţeze cultura şi “eurile” faţă de acei ce sunt de fapt, de românii care nu-s moldoveni. Nu ştiu dece mi-am adus aminte iar de Orheeni, de problema privilegiilor boierilor moldoveni de la 1859, pricini care-i situau în tabăra adversă unirii cu muntenii şi alte chestii slabe de genul acesta. Cum se poate ca o greşală făcută odată să se repete în aceiaşi termeni ca de prima producere. Spunea cineva că “învăţatul” este repetiţia. De câte ori mai trebuie să se despartă moldovenii, ca să se reunească definitiv cu ţara.Poante seci. Vă spuneam că eu n-am prins partea cu plecarea în Moldova a domnului Mihai, dar cred că nu-i rău, sau poate chiar de aceia să nu fi apucat, deoarece sunt printre puţinii români care n-au văzut măcar de aproape un paşaport. Aşa că…Vitalitatea şi tumultul cu care se lucra m-a făcut ca mult timp să nu mai spun nimic după ce am zis:”bună ziua” şi “scuzaţi”, mai ales că de mult timp nu s-au văzut atâţia spinoşi la un loc, probabil să nu se rănească. Erau domnii:Bud, Filip, Baicu Capul, Micle şi Mihai şi abia sositul de mine. După incercările nereuşite de-a ilumina localul, nu numai minţile care vor citi rodul muncii depuse aici de aceşti oameni care se bat cu ori cine, în limitele limbii române, se constată că doamna Găinariu cu “S”, lipseşte de la întrunirile noastre cenacliere probabil pentru a câştiga mai mult spaţiu în ziar sub nume propriu. Chestiunea se pare că a făcut-o de mai multe ori, ceia ce pune pe gânduri soiul de “loialitate” practicat de dânsa faţă de acest grup de cenaclieri. Nu s-a exprimat nimeni, dar se vede că fiecare s-a gândit la un statut care să precizeze şi cum pot fi date afară din cenaclu unele persoane care nu se ţin de treabă, nu numai cum se primesc, mai ales că “viaţa literară” a Doamnei “S” Găinariu, fără acest cenaclu n-ar fi existat.Dat fiind condiţiile cât şi fondul de zgomot mai bogat în dB, se face propunerea ca viitoarea şedinţă să aibă loc la vechiul sediu “Butoiaşul” şi chiar înainte de-a pleca Filip care spera “să pună mâna” pe scară, pardon pe şefia scării, s-a hotărât această mare schimbare. Domnul Micle a spus că el plăteşte această consumaţie, la cei care n-au plătit-o încă, apoi ne-am salutat şi despărţit cu un moral tonic se poate spune. În ziarul de sâmbătă, în afară de eseul Domnului Mihai, Consideraţiile domnului Ghenceanu, erau trecute şi mult muncitele epigrame în localul în care aţi văzut.( poate unii or spune despre enumerările făcute că nu- despre aşa ceva era vorba. Posibul, eu n-am apucat să citesc numai titlurile apoi ziarul l-am uitat la Mitică unde ne-am înghesuit cu: “La mulţi ani” deoarece, spunea el că s-ar putea ca sărbătorile de iarnă să le facă în america)Spre deosebire de alte “şedinţe”, astăzi s-a remarcat o stare de pleinitudine sufletească a domnului Bud, o vivacitate debordantă a domnului Mihai, o stare de mulţumire sufletească şi ataşament deplin la spinoşi manifestat de domnul Micle, parcă pus pe şotii era domnul Filip, regretul că timpul nu-i permite întotdeauna să-şi termine ideile şi dorinţa de-a petrece ceva mai mult timp împreună erau ale lui Bodnar, căruia de fiecare dată îi rămâne o pădure de gânduri nerostite la terminarea fiecărei şedinţe şi mai eram eu, care casc gura la fiecare, uitând că nu prin gură intră ideile în cap. Poate că n-ar fi rău să precizez de unde “au plecat” aceste “şedinţe” ale cenaclului Epigramiştilor. Acei care scriu epigrame au curiozitatea efectului produs de creaţia lor, asupra altor persoane. In familiile active, cu copii în diferite faze de şcolarizare nu se ivesc probleme, dar cum nouă copii ne-au “zburat” nu mai avem pe cine “experimenta efectele” acestor construcţii literare şi ne adunăm, fiecare cu tema făcută (pe mine nu mă socotiţi) şi începe experimentul, fiecare prezentându-şi producţia celorlalţi. Cum seriozitatea în asemenea gen literar este obligatorie, toţi aceptă ori ce idee mai bună sau modificare în folosul calităţii fără a se naşte alte controverse decât cele pur literare. Este adevărat că uneori poate şi Turnul Babel era mai liniştit, dar actul creator suportă ori ce numai prostia şi lipsa de politeţe nu. Cam acesta este principiul după care “funcţionează” Cenaclul Epigramiştilor “Spinul”, după căte se vede. Toate acestea au fost consemnate de Rocneanu pentru “şedinţa” din 23 brumărel, numai că în momentul în care scriu 26 este Sfântul Dumitru şi începe să ningă.