Cu gândul în altă parte observ pe preşul din faţa uşii că se odihnea încovrigat un câine. Cu toate că ocupa tot preşul, bănuiam că vietatea aceea, nu era pusă acolo pentru şters pantofii. Păşesc „mare”, peste animal şi deschid uşa care, de neimaginat, stătea închisă cu toate că îi lipsea chiar piesa metalică prin care de regulă se realiza acest serviciu. Absorbit de ori ce lucru (minte-ai odihnită după sărbători), deschid ciudata uşă, cu gândul de-a rosti urarea de : “Anul Nou Fericit” . Ciudăţenia lucrurilor, bulversate pentru ziua acea când se mai cerea “ţinută”, venea de la motivul că: acolo, la acea oră, holul şi scările erau pline de moloz. Destul de obişnuit cu asemenea tipuri de decoruri, care lasă a înţelege că unde este moloz este şi mortar, o roabă, o cutie sau targă cu care se transportă aceste amestecuri şi evident persoana care umbla cu asemenea materiale, şi pe care trebuia să le prelucreze. Totuşi nu am văzut pe nimeni care ar fi putut fi zidarul şi nici obiectele înşiruite mai sus. Două ţigle “trase” de zăpada îngheţată de pe acoperişul “casei”, au permis infiltrarea apei ce, şi-a făcut singură treaba în continuare, desprinzând cam doi metri pătraţi de tencuială de pe tavan. Acum îmi explicam sensul gesturilor ce le făceau cele două femei ce se aflau în biroul directorului, gesturi pe care le-am observat încă din curte. Desprinderea tavanului s-a produs probabil, imediat după ce doamnele au urcat sus şi au trecut pe sub porţiunea de tavan care şi-a “pierdut” tencuiala. Acum doamnele erau îngrozite să traverseze spaţiul de sub tavanul desprins, de teamă să nu prindă o altă ”replică”. Înainte de-a ajunge aici, la Casa Corpului Didactic, speram că dată fiind această întâlnire cu personalul redacţional de aici, mi-am propus, să-mi cumpăr şi proaspăt elaborata Revistă a învăţământului maramureşean, revistă care mi-a găzduit unele articole scrise de mine, dar… Decepţionat de cele văzute, am plecat total dezamăgit spre tipografia care mi-a tipărit cartea, cu gândul că în altă parte voi umbla mai bine. La tipografie m-am reîncărcat cu un alt top de cărţi, pe care mi-am propus să le donez unor licee de profil. Mă văd din nou într-o staţie, printre călătorii, care aşteptau autobuzele, de unde un firobuz ne “culege” destul de repede. În acel firobuz, văd că sunt două scaune, alăturate, libere. Geanta plină cu cărţi îmi îndoia spatele. Mă “arunc” înspre cele două scaune, “beneficiind” de o debreiere a unui ambreiaj mai puţin reglat şi de manevra conductorului maşinii. O doamnă, femeia care stătea pe unul dintre scaune, respectiv pe scaunele care erau în faţa acelor două înspre care eu mă îndreptam, îşi trage brusc pulpana paltonului pentru a-mi face loc lângă dânsa. Uimit de politeţea nesperată a doamnei, îi mulţumesc, şi mă aşez lângă dânsa. Scaunele cu pricina, scaunele din spate dânsei, erau scaune cu fundurile turnate din plastic, acum aveau “misiunea” de vase pentru colectarea apei care curgea din belşug prin tavanul troleului. Pentru prima dată de când folosesc acest mijloc de transport cu troleu, acum a fost singura dată când acesta s-a oprit, la capul de linie, şi ne-a debarcat pe latura dreaptă a drumului ce duce înspre Ferneziu.
La Liceul Tehnic, am avut impresia că timpul suportă o decalare spaţială. Aici bătea un vânt de împrospătare, de renovare generală. Se executau lucrări de zugrăvire a şcolii, curăţenie şi reparaţii. Lucruri foarte normale…vara. După ce i-am înmânat legitimaţia doamnei care era de slujbă la intrare, mi-a restituit-o, apoi, exact aşa cum se întâmplă când ai impresia că ai identificat o neregulă, mă roagă să-i dau încă odată legitimaţia. Moment în care îmi examinează îndelung şi fizicul. Citeşte cu voce tare înscrisurile de pe legitimaţie, apoi mi-o restituie parcă, împotriva dorinţei domniei sale.

Totuşi îmi permite să urc la biblioteca liceului. Nu fac mai mult de şase paşi şi aud că doamna mă strigă:
– Domnule nu sunteţi de la şcoala noastră? Eu perplex, scot legitimaţia de serviciu din nou, cu gândul că de această dată o să i-o las dânsei. i-o înmânez, i-o las acolo şi încerc să-mi văd de-ale mele. Dânsa se uită la ea şi se pare că a aflat ce o interesa.
-E bine. Îmi restituie documentul. Nu mai am nici un chef să urc la bibliotecă. Mă duc la secretariat unde aflu că…Erau lucruri care nu mă priveau. Deci n-am stat, am lăsat cărţile la doamnele de la secretariat şi am plecat. Jos mă întâmpină iarăşi doamna care era înditruită cu paza:
– Vă rog să-mi spuneţi numărul din buletinul dumneavoastră.
-GR 82…..
– Daaaa. Ei vedeţi, acum e bine. Dar o să vă întoarceţi?
– Dumneavoastră aşa aţi face? M-am gândit că n-ar strica o pală de vânt şi prin aceste locuri.
Din nou “mă dau pe mâna celor de la URBIS”. Iau un firobuz care să mă ducă la Liceul 3. Ajung. Mă cobor din maşină imediat după ce am trecut de CUPROM. Frământat de gânduri mă apropiam de liceu, şi din ceea ce văd, îmi vine să spun ca Gheorghe Buzatu: “Dihania asta nu există”. Nu, nu era vorba de dihanie, era vorba despre ce cred că până astăzi n-am mai văzut niciodată, nici eu şi poate nici alţii. Liceul era închis cu lanţuri petrecute peste porţi şi lacăte pe mai multe intrări. Fenomenul acesta în mintea mea era incredibil, imposibil. În timpul inundaţiilor din 1970 şcolile au fost puncte de prim ajutor şi dormitoare ale acelor persoane care au rămas fără case, ale sinistraţilor. Tot atunci pentru sinistraţii din Satu Mare municipiul nostru a pus la dispoziţie patru blocuri pe strada G. Enescu, pentru familişti şi două cămine la liceul 2 pentru mamele cu copii. Dar chiar în timp de război şcolile au amenajate ca spitale. Şi pentru duşmani şcolile erau spaţii deschise, spaţii protejate prin tratate internaţionale. Acum e pace pe meleagurile noastre, adevărat că pe 26 decembrie 2004 a fost un cutremur în Sumatra care a provocat un tsunai ce a spălat toate continentele ce erau mărginaşele Oceanului Indian şi Pacific făcând mai mulţi morţi decât are populaţia oraşul nostru, dar… Mă uit pe unde a ieşit un zidar să-şi facă cumpărăturile şi mă duc şi eu înspre direcţia ceea. Am pătruns printr-o gaură din gard şi printr-o uşă laterală, m-am strecurat în şcoală. Şi aici spre surprinderea mea, vântul de renovări şi împrospătate a transformat şi această construcţie într-un adevărat şantier ce cuprindea întreaga şcoală. Ce era şi mai uimitor, în acest liceu în acel moment erau peste cincizeci de meseriaşi, de la tâmplari binale, la zugravi-finisori şi instalatori. Ei bine toţii acei meseriaşi îşi vedeau de lucrul lor, montau, zugrăveau, instalau. Le-am urat un an bun şi i-am lăsat să-şi termine treaba că mai aveau doar o săptămână şi trebuiau să dea şcoala în utilizare.( am aflat că aşa s-a şi întâmplat) M-am întors la şcoala noastră, şcoala de baştină. Aici, în acest focar al culturii tehnice băimărene, oamenii pe care i-am întâlnit se plângeau, deoarece, din cunoştinţele multora, ceea ce acum tinde să se certifice, un lucru ce nu s-a mai întâmplat, de foarte mulţi ani. Salariul cadrelor didactice din luna decembrie s-a achitat întotdeauna în luna decembrie. Acum se pare că acei care trebuiau să vegheze ca lucrurile să fie aşa, şi-au uitat de îndatoririle lor, ori poate au alte griji mai mari au pe capul lor, şi n-au livrat salariile numai în ianuarie.
Era firesc să mai citeşti prin ziare şi câte o asemenea “adnotare”:

Guvernul mai împarte “cenţi”
Leafa suind la bugetari.
De-acum trăi-vor mai “decenţi”
Acei ce-s deja DEMNI-TARI !

Despre al treisprezecelea salar ce să mai spun, vântul n-a prins nimic…o fi cu ghinion.

Accidentul – unul dintre multele, care au răpit vieţile minerilor.

De câte ori treceam pe acolo, pe lângă acel munte „ros” aveam o stare ciudată. Cum n-am cunoscut numai doi mineri pensionaţi la limită de vârstă, ceilalţi cam toţi se pensionau cu pensie de boală, ori „dădeau în primire” înainte de termen, a durat cam mult până am întâlnit un veteran al mineritului de prin acel loc ciudat. Domnia sa mi-a spus că în acel loc a fost unul dintre cele mai mari şi bogate orizonturi de la Mina din Valea Vinului – Rodna. Mina avea mai multe galerii de coastă. Aici deasupra Galeriei Iohan, se mai aflau Terezia, Nepomukul, Zappul şi altele. Probabil că haldele acestor galerii de coastă, în timp să se fi unit devenind inobservabile după mulţi ani. Aceste halde, după ce pe le a crescut vegetaţie, puteau fi „luate” ca masiv de persoanele care nu cunoşteau cele scrise mai sus. Masa aceasta enormă de material care însuma un volum de 2-3 km de steril, în urma unor ploi de lungă durată s-au pornit la vale. Din Galeria Iohan şi cei 80 de mineri care lucrau acolo, n-a mai rămas nimic. Nici acum nu se ştie cu precizie unde ar fi putut fi fosta Galerie Iohan. Toate acestea au fost considerate de oameni, de mineri, blesteme, nenorociri ale păcătoşilor, răzbunarea căţelului pământului, şi s-au resemnat la gândul că nu-şi vor mai vedea ortacii niciodată. Prin anii ’70 era să se repete “figura Iohanului”, doar că de această dată s-a “îndoit” numai puţul de extracţie, lucrare prin care s-a observat din timp declanşarea unei noi avalanşe de pământ, s-a recurs la recuperarea instalaţiei de extracţie şi montarea ei în mină la Galeria Glukauff. Atunci s-au înţeles fenomenul dispariţiei Galeriei Iohan cu toţi oamenii ce munceau în ea, Dispariţie în urma căruia nu s-a găsit nici-un indiciu până acum.