Cu toate fiorurile care le emană muzica despre care am făcut vorbire, ştiam că nici acum nu este spus totul, ceva, mai trebuie de adăugat. Mai este de completat câte ceva dansului maramureşean, că doar acestuia, dintre toate explicaţiile ce încercau o limpezire, lumea intuia că îi mai lipseşte ceva lipsă pentru a „rotunji” aceste explicaţii. Ba mai mult, chiar după umbra tuturor explicaţiilor primite, cercului îi mai lipseşte şi acum încă ceva ce n-a fost depistat. Lucrul sau fenomenul respectiv, este o nuanţă pe lângă care se trece iar noi reuşim s-o “omitem”, prin nedetectare, de fiecare dată. Acel ceva “ne-a ocolit” pe noi a ocolit şi vântul, şi pe majoritatea consumatorilor de artă populară. Prin documente aflate în arhiva Tribunalului Judeţean unde se pot vedea ca într-o oglindă unele fapte comise de conlocuitorii judeţului nostru, unele chiar antisociale, fapte petrecute pe teritoriul actualelor judeţe Maramureş şi Satu Mare se constată că pentru oşeni şi maramureşeni pe vremuri, exista un altfel de “COD” penal pentru pedepsirea celor implicaţi în scandaluri, fapte antisociale şi altele. Mergând pe firul “indulgenţelor” acestui cod care era aplicat în pedepsirea oamenilor acestor locuri, lege fără aplicabilitate în alte ţinuturi româneşti şi urmărind faptele descrise în ele, de câte ori a fost posibil, persoana despre care facem vorbire, în paralel, se străduia a vedea, „a citi” şi savura “dansul moroşenesc”, direct, pe viu, sau prin intermediul mijloacelor actuale de răspândire vizuală a acestui fenomen. Pentru el, tot mai frecvent apărea şi se contura încă o certitudine.
Ţinând cont de specificul traiului acestor minunaţi oameni, în contrast cu multe alte localităţi sau ţinuturi, a ajuns la concluzia că traiul predilect acestor oameni, se materializează într-unu fără prea multă vorbărie. Sunt oameni ce n-au “darul limbuţiei”. Şi merge mai departe cu intenţiile de desluşire şi îi caracterizează ca:”mai laconici în grai decât grecii din Laconia”. Constată că limbuţia este neştiută la oamenii din acest colţ de ţară, şi iureşul de vorbire şi sporovăiala din “Hanul Ancuţei”, le este total străin. Mai mult nu beneficiau nici de PĂRADEA de duminică, prin care se transmiteau “porunci”de către autorităţi. Oamenilor acestor locuri, viaţa lor, nu le-a oferit niciodată prea multe posibilităţi. Obiceiul “de-a pleca la muncă pe alte meleaguri” a făcut să fie necesar, a devenit chiar o obligaţie ca maramureşenii şi oşenii să-şi afle şi un alt mijloc de comunicare în afară de cânt şi vorbire. Numai că acel mijlocul de transmitere trebuia să-i facă credibile puţinele vorbe care reuşea să le spună în scurtul timp cât stătea pe acasă, dar mai ales să-şi asigure boreasa de sentimentele ce le nutreşte pentru ea, dar şi intensitatea la care sunt menţinute acestea pe perioada cât sunt despărţiţi. Cum voroavele în acest „cap de ţară” n-au preţuire şi cum timp de lămuriri n-a existat niciodată, trebuia aflat ceva succint şi concis, care să aibă posibilitatea mare de transmiterea mesajelor, şi la îndemâna fiecăruia. Noul tip de limbaj trebuia să fie cunoscut de toţi, şi să aibă posibilitatea de-a fi transmis în ori ce condiţii, chiar de mai mulţi în acelaşi timp. (unde era fibra optică pe atunci?) Alte calităţi ale acestui limbaj, era de dorit să fie perceput de cel căruia I se transmite, şi cel mai importantă pretenţie: să exprime sentimentele care până atunci n-au avut posibilitatea de-a fii exprimate ci numai decantate, în vederea unei viitoare descătuşări sau radieri.

Au constatat că numai dansul ar putea descătuşa acest cumul de sentimente şi iubiri prin pasul, iureşul, ţiuiturile şi îndemnurile, ce se pot inocula prin strigăturile, DANSULUI în timpul prestaţiei. Acest dans, dansul moroşenesc, încuibă în afara plăcerii pure de-a dansa şi unele comunicări tacite, dar pline de sens ale fiecăruia, încărcătură şi transbordare sufletească transmisă celorlalţi. Aproape fiecare din tipurile de paşi, sunt executaţi ca un veritabil mesaj, care se transmite, în acea înghesuială (nu Morse a inventat alfabetul „bătut”!),prin acel dans care sunt de-o adresabilitate foarte exactă. Poate că toate aceste efluvii sentimentale sau explozive să fi fost mai greu perceptibile pentru neavizaţi, “pentru acei de pe margine”. Dar sentimentele transmise de “jucăuşi” erau cu atât mai pregnante, cu cât acei care dansau erau siguri că transmisiile lor prin roiri, de la ei pornite, de la oameni ce uneori n-au o mare pregătire şcolară, celor care-i privesc, dintre care unii sunt “tobă de carte” vor fi lesne înţelese de fiecare. Că n-a fost şi nu este aşa cum credeau ei, dovadă chiar şi acest eseu care caută să arunce şi o altă privirea asupra acestui fascinant fenomen. Este posibil, totuşi, ca acest aspect să-i fi preocupat mai puţin pe autorii jocurilor şi ceva mai mult aspectul particular al tropotitelor pe loc. Preocuparea lor de bază era ca: “iubita lui să ştie sigur c-o ia”, “nevastă-sa să ştie că este iubită, că îi este credincios, că bani-i vor sosi fără a fi dijmuiţi”, “că nu este dator nici fizic şi nici moral, “că nu-şi va schimba obiceiurile lui, şi a neamului, cu altele”, “femeia să-i simtă tandreţea” şi câte nu se mai pot transmite când oameni-ş doresc acest lucru şi-s dornici să audă şi să vadă aşa ceva, acum, în iureşul dansului, să-şi simtă pletele răvăşite de vântul provocat de învârtitele tropotite ale dansului.
Vă invit ca acum, după ce s-a mai derulat o părere, să re priviţi un dans moroşenesc, acest “dialog-raport” mimat, raportat cu osârdie în faţa satului, cu satul dimprejur. Un lucru rar, un lucru făcut cu dăruire şi credinţă, un adevărat raport colectiv, cu schimb de opinii şi strigături înalte care completează “comunicarea” acolo unde fiecare crede că a fost mai puţin “convingător în ceea ce a spus”. Strigăturile, purtate-n unduirile de vânt, este firesc să aibă tonalităţi înalte şi foarte înalte, pentru a permite descătuşarea pe care probabil “picioarele nu o mai pot duce” dar nota este înaltă şi pentru ai impune gradul de importanţă şi necesitate a vorbelor rostite de petent, şi mai ales să se poată auzi în vacarmul tropotitelor. Poate au ajuns la această modalitate de joc şi comunicare şi datorită cinstei şi onestităţii recunoscute, care le permite să spună ori ce, ori când, şi oriunde, neavând nimic de ascuns în faţa comunităţii, sau a musafirilor ocazionali. Dacă aşa vom privi dansul moroşenesc care divulgă “cumuluri” de sentimente, vom avea plăcerea să înţelegem şi altfel acest inimitabil dans moroşenesc. Nu uitaţi că “baciul” Buciu a împlinit 70 de ani. Noi îl avem….dar vântul…nu mai garantează nimic.

3 ianuarie 2005. Mă grăbesc înspre staţia de autobuz. Mi-am luat şi eu un prim avânt din prima zi lucrătoare din acest an şi pe o adiere de vânt prietenoasă, mi-am propus o zi plină, zi în care speram ca din acea presupunere să iasă un lucru cert, de-a dona nişte cărţi Casei Corpului Didactic, cărţi din propria-mi realizare, care recent au ieşit din teascurile unei tipografii din oraş, donaţie care se va extinde şi la alte instituţii de cultură din municipiu. Am ajuns cu greu în staţia de autobuz din cauza zăpezii care a fost cu mult mai bogată decât ne-a “fericit” natura în anul ‘82. Diferenţa mare a stratului de zăpadă de acum, aşa cum „ne-a spus-o” vântul este că, iar au fost surprinşi şi în această iarnă, ca şi în altele de altfel, gospodarii municipiului. Cumulul acesta de zăpadă se mai datorează şi faptului că acei care au “efectuat curăţatul” acestei zăpezi numai pe “buricul drumului” . Ce s-a “curăţat” de pe drum, au împins cu drag pe trotuare, situaţie care a bulversat circulaţia pietonală. Mulţi oameni, din cauza acestor inconveniente nu vor uita multă vreme această iarnă a anului 2005. N-au fost puţini nici dintre aceea care, şi-au fracturat oasele, au suferit căzături, au întârziat unde viaţa-i obliga să ajungă, încât li s-a făcut lehamite, de acest tip de trai cu nesiguranţa fiecărui pas ce trebuia executat, în această iarnă grea şi lungă ce “ne-a ţinut” în ger aspru până pe 4 martie. Şi când zicem ger este vorba de –10-20 grade C. Pe această temă prin ziare mai „musteau” şi unele epigrame:

Drumurile noastre toate…

Iarna a venit ca muză.
Iar şi iar acel travaliu.
Oamenii stau o repriză,
Până şi-or lua salariu.

Este rău că merg… pe drum;
Sigur nu-i un lucru bun.
Trotuarele-s blocate,
De maşinile parcate.

Ca şi ceilalţi concitadini aşteptam autobuzul, sau poate o şoaptă a vântului, care ne va transporta pe traseele dorite. Pentru a demonstra încă odată că: “excepţia întăreşte regula”, nu am stat prea mult şi apare maşina. Numai că acest autobuz, la ora aceasta executa traseul cu “tura mare”. Îmi este cam peste mână gândind că voi ajunge mai repede în cartierul mărginaş Ferneziu, decât în oraş în staţia autobuzului de la stadionul Dealul Florilor, staţia cea mai apropiată de Casa Corpului Didactic din Baia Mare. La ieşirea din blocul în care locuiesc, zăpada începea să se topească şi afară a început a burniţa. Când am ajuns la cap de linie, în staţia din Ferneziu, “trăgea” un vânt, care de această dată avea o singură ştire: să-ţi simţi toate formele ce el ţi-le înconjura. Pe jos pojghiţa de gheaţă părea a fii recentă, şi în refacere. Când am ajuns în oraş, la locul de destinaţie, adică în staţia de sub Dealul Florilor, zăpada de aici, era uşor îngheţată. Constatarea aceasta mi-a confirmat că pe arealul oraşului Baia Mare există diferenţe de temperatură în varii locuri, care pot oscila în limitele a 4-5 grade Celsius, dacă nu cumva şi mai mult.
Să fi trecut vreo oră de când am plecat de acasă cu “donaţia” mea de cărţi pentru Casa Corpului Didactic şi abia acum mă văd ajuns.