Al zecelea volum al poetului şi epigramistului Ioan Şiman poartă titlul de PRIERUL UZURPAT. Decizia poetului de-a pune acest nume volumului său, nu este nici gratuit şi n-are nici conotaţia obişnuită românului, care îşi arogă din principiu această lună, considerată aici ca şi aiurea, o lună a păcălelilor, dar şi luna schimbărilor bruşte ale vremii. Cu toate că „babele” au plecat demult, nici luna aceasta şi nici calendarul, încă nu s-a hotărât să dea curs primăverii, anotimpul iubirilor. Să fie şi acesta fie un motiv, prin care este catalogată luna aceasta ca :”april nebun”
Pentru poet aprilie nu este doar o lună a melancoliilor, a păcălelilor, a unui timp indecis şi nesigur, ci este luna în care el a văzut LUMINA ZILEI, iar acuza poetului a uzurpării acestei luni, ne duce la gândul că probabil nutreşte o revoltă asupra celor care posibil să-i fi deturnat viaţa înspre căi şi locuri care în mod real probabil că dânsul nu şi le-ar fi dorit, ori consideră că i-ar fi fost improprii aspiraţiilor sale. Asocierea din titlu cu cea a denumirii populare a acestei luni aprilie-prier, gândul ne poartă spre versurile lui Octavian Goga, un alt mare poet ce s-a înstrăinat de meleagurile natale, cântându-şi dorurile în veci neostoite în foarte cunoscuta poezie : De ce m-aţi dus de lângă voi, senzaţie de tristeţe profundă, comună tuturor celor care au fost obligaţi să-şi părăsească locurile de baştină.
LANSAREA volumului proaspăt ieşit de sub tipar s-a făcut în cadrul intim oferit de Cenaclul Epigramiştilor “SPINUL” din Baia Mare, în spaţiul destinat special pentru membrii CENACLURILOR LITERARE BĂIMĂRENE oferit cu generozitate de Conducerea Bibliotecii Judeţene “Petre Dulfu” prin Directorii săi, doamna Laura Temian şi domnul Ardelean Teodor.
Domnul Şiman şi-a prezentat acest volum de versuri în cadrul mai sus menţionat şi în prezenţa membrilor cenaclului umoriştilor, lectorul de carte, domnul Filip Romulus, disecând componenţa acestui volum cu un profesionalism desăvârşit. PRIERUL UZURPAT constă în 105 poezii din producţia domnului Şiman pe anii 2003-2004, poezii însăilate pe 128 de pagini, ilustrate cu desenele lui Marian Lupu. Cartea se doreşte un ţipăt de trezire a vieţii-vieţi, a puterii de a “trece” peste atâtea falsuri, încropeli şi minciuni şi hotărârea certă de-a saluta decizia prin care primeşti dragostea şi adevărul în suflet, în faţă, sentimente care se cer sincere şi imaculate. Chiar dacă în închipuirile vieţii trăite de poet, acestea n-au juxtapunere identică uneori ca şi in realitatea trăită, este cert că nimeni nu refuză adevărul şi dragostea chiar dacă acestea uneori ne copleşesc, ca şi torenţii care niciodată nu pot fi prevestiţi. Nu puţine dezamăgiri ale iubirilor pure, ale iubirilor idolatrizate, sunt frumos înşiruite în versurile Domnului Şiman, ceea ce ne duce cu gândul la o mare toleranţă de viaţă a autorului, însuşire de care mulţi nu suntem capabili să o acceptăm, alăturate celorlalte simţăminte, care lasă urme dureroase în momentele unice ale trăirilor interioare, trăiri cu care poetul este confruntat continuu în viaţa proprie. N-ar fi poet dacă în opera Domniei sale nu ne-ar transmite şi unele crezuri şi îndemnuri de viaţă. Din toate acelea una este pregnantă, comună celor şase volume de poezii (autorul mai are şi patru volume de catrene şi epigrame). Este vorba de-a nu greşi ireparabil, acei care refuză dragostea, indiferent în detrimentul căror bunuri materiale sau spirituale încearcă s-o facă. Autorul ne aduce aminte, pentru a câta oră, că acest fenomen: dragostea este sentimentul care compune şi comprimă viaţa, o metamorfozează, o întreţine, cu toate că tot ea, ne dă şi reale spaime, îndoieli şi uneori refulări nemeritate. Citindu-i volumul de versuri, cât şi multele şi bogatele trăiri sufleteşti transpuse în versurile domniei sale, unele sedimentate deja, atât în noi cât şi în poet, autorul ne îmbogăţeşte sufletul cu alese metafore, cunoştinţe inedite, reale în contra balans cu visările presupuse sau precedate de iubirii.

Cine-şi doreşte o regăsire de sine, o etalare a propriului EU, o reîncărcare a „bateriilor”, în prigoana impusă de traiul zilnic, este un om câştigat, dacă deapănă împreună cu poetul Şiman câteva ore de aduceri aminte ale unui adolescent în suflet ce îşi frânează voit sentimentele, într-o porţionare la care speră să ajungă fiecare dintre noi, care îşi doreşte iubirea. Din versul riguros prelucrat, dar cu tente unduitoare, te fură “întârziatul adolescent” din avatarurile necruţătorului timp permiţându-ţi ceea ce cu ochii deschişi, în această viaţă nu poţi trăi: visurile . Citind poemele din PRIERUL UZURPAT, SIMŢI O BOLNĂVICIOSA dorinţă de-a aborda discuţii pe meandrele dar şi melancoliile versurilor oferite de poetul Şiman. Atât din poezii cât şi din discuţiile co-tangenţiale, poetul dă de înţeles că aceste stări trăite de dânsul în “atelierul său de lucru” , odată încastrate între coperţi, bucata acea de suflet din care au curs versurile s-a scurs odată cu lăpăitul boardului calculatorului devenind bunuri comune. El, poetul răspândindu-le în eter, nu doreşte reîntoarcerea în stările care i le-au “dictat” versurile, moment în care realizezi că totuşi matematicianul de profesie ştie, cunoaşte, că viaţa este ciclică, matematic exprimată, să o spunem, chiar dacă numai am numerota încercările fiecăruia de-a re-relua, sentimentele pierdute, după fiecare nereuşită şi încercarea de-a curăţa, răul nedorit din viaţa fiecăruia. Din aceste motive poate s-a întruchipat şi epigramistul care este Domnul Şiman, epigramist care ştie şfichiui biciul “curăţeniei” foarte bine.
Impresionantul volum PRIERUL URZUPAT, ESTE UN CÂNTEC DE SUFLET A UNEI INIMI DE REZONANŢĂ unduitoare în lungul şir de iubiri împlinite şi neîmplinite, dar care au avut întotdeauna o inimă deschisă acestor nobile sentimente omeneşti, sentimente în care poetul pare că mai are multe rezerve pentru semenii săi. S-ar fi cuvenit, cum de regulă se obişnuieşte, să prezint unele păreri prin „susţinerea” cu versurile din volum. Prin extrapolare, am considerat, şi încă consider, că este un mare abuz, de-a propune ca sentimentelor nutrite de mine, în excursul susţinut acum, să pun „martor” pentru acesta, ciuntind din versurile autorului, aşa zisele „spicuiri”. Poezia, consider eu, este sinonimă cu Biblia. De câte ori lecturezi acele versuri, de atâtea ori descoperi altă latură, alt farmec, o altă înţelepciune a poeziei respective. A impune cuiva voinţa ta, în unele dintre sentimente intime ale poetului, este o adevărată impietate. Cine îşi permite să facă pe mijlocitorul între poet şi cititor este un fals sfătuitor. O găselniţă reală ar putea fi titlul poeziei “Stibina”, denumire a unei flori de mină de-o aleasă gingăşie şi frumuseţe, denumire care nu coboară în realitatea curentă rigidă şi exactă, ce spune că: poetul este locatarul pe o stradă cu acest nume. Recomand citirea poemelor doar acelora care au adus cât de cât un prinos dragostei, al respectului şi dragostei faţă de semeni noştri, altfel, ca şi alte cărţi şi aceasta va fi banală, mai ales pentru acei, care s-au banalizat încă înainte de-a citi.

Nu de puţine ori am constatat că locul de naştere a unui om, nu întotdeauna coincide, cu locul unde va sluji şi vieţui întreaga lui viaţă, cu locul unde-l va purta vântul vieţii, locul în care se va afirma, şi poate-şi va trăi întreaga lui viaţă, cu acel loc unde în final poate fii şi sfârşitul. Sunt conştient că nu sunt singurul om care-şi iubeşte locurile natale, dar sunt şi acel om care ştie că are obligaţia sfântă de aş cinsti şi sfinţi locul unde s-a stabilit, locul care i se oferă acum cu generozitate prin ceea ce el munceşte, pâinea cea de toate zilele. Întâmplarea face ca personajul despre care facem vorbire, să fi avut o tinereţe “zburdalnică”, purtat pe-o pală de vânt, fiind componentul mai multor echipe de dansatori, care promovau şi executau dansuri populare româneşti dar şi din folclorul internaţional. Paranteza aceasta are doar umilul rol de-a lămuri atât doar, cât să se înţeleagă, pentru cine citeşte, că persoana respectivă cunoştea mediul artistic, că la viaţa lui, a mai văzut dansuri şi dansatori. Întâlnirea cu dansul maramureşean, atât din „brigăzile de agitaţie”, dar şi cel practicat “la şură” pentru el a fost un şoc care-l intriga. Cu toate că slujba la mină era mult mai grea decât cea de la Ansamblul Maramureş (pe atunci nu era Transilvania), unde dansatorii aveau o leafă de 624 de lei pe lună, el a renunţat definitiv la echipele de dansuri şi s-a angajat în subteran. Poate pentru prima oră să nu fi ascultat şoaptele vântului. Renunţarea la echipa de dansuri, nu avea ca motivaţie, că nu a văzut un viitor în viaţa de dansator, ori poate să nu-i fi plăcut acest lucru. Cine şi cum să spună asemenea enormităţi, când avea zilnic un partener, o domnişoară alături de el, domnişoară pentru care nu avea nici-o obligaţie. Câţi cunosc câtă deosebită satisfacţie îţi poate oferi, sau care „lucru” te face mai fericit decât dansul, fericire ce o gustă fiecare tânăr de altfel, dar numai cu porţia. Apoi să nu uităm că beneficiau de deplasări onorante şi plăcute făcute de Ansamblul Maramureşul prin ţară, mai rar peste hotare. A renunţat omul la echipa de dansuri, deoarece nu putea dansa ceea ce el nu înţelegea, dansul moroşenesc, uneori dansul oşenesc. Nicăieri pe atunci, ba chiar şi acum există foarte puţine cărţi, de-o anumită competenţă care încearcă să ne edifice fenomenul acestui dans, ce se deosebeşte total de ori care dansuri din ţară sau din lume. Se poate afirma acest lucru, deoarece costumele maramureşenilor şi ale oşenilor se poartă şi în Judeţele Satu Mare, în Codru, Biharea, Ghioroc, şi chiar în pusta ungară, dar dansurile acelora sunt de regulă compilaţiile învârtitelor, ale diferitelor dansuri someşene, sălăjene, în general ardeleneşti, melodii de ritm şi dansuri de anvergură, care atrag ochiul, majoritatea fiind “luate” din “bărbunc”. Cu toate acestea vântul n-a purtat, n-a putut purta paşii dansului moroşenesc tuturor acelor care poartă „gaci”.
În anul 1983 când a apărut unul dintre LP – urile fraţilor Petreuş, deja era încetăţenită ideea că, parte ale dansurilor noastre maramureşene, au originea în dansuri de ritual, dansuri ale înaintaşilor noştri mergând până la iubiţii străbunici-dacii. Acel LP era zdrobitor de clar, după muzica înregistrată, că prezintă şi unele dansuri de luptă, cum se bănuieşte că ar fi fost pe timpul bunilor noştri înaintaşi, dacii, care “spărgeau” pământul de sub picioare şi-şi desfăceau cămăşile de pe piept ca şi vântul să aibă de lucru, să le răcorească trupurile înfierbântate.