Epilog

Mulţi dintre acei care vor reuşi să lectureze aceste pagini, vor încerca probabil să facă o sinteză a celor citite. Aşa se face de regulă. Scopul acestei cărţi este de-a impune ca acea sinteză, dacă se va face, să poată împlini acel deziderat, dar cartea însăşi este un îndemn în a face ca acea sinteză, să fie o sinteză a vremurilor prin care timpul ne învolburează viaţa. Toate cele mai înainte derulate sunt o avertizare către fiecare că, acum mai mult ca altădată „Deşteaptă-te române” să nu fie luat la figurat ci aşa cum se spune aşa să fie aplicat. După atâtea „poveşti politice”, în final rezultă că „boborul român” este umărul pe care se sprijină politicienii să-şi rotunjească averile de la bunii alegători. Cineva ar putea spune că ne roade invidia. Greşeală mare. Să analizăm, doar în câteva replici, cu ce replici, ce slogane de „ să trăiţi bine” ,ne împingeau „actualii” şi ce fac ei acum când ei sunt pe val. S-a ajuns ca să se verifice pensiile. Lucru deosebit de lăudabil. Ciudat că nici-un pensionar dintre „recalculaţi” nu sunt mulţumiţi de „recorelare”. Dar cu această ocazie s-au aflat „premize” de-a re impozita pensiile. Brava lor. Lunar mi se iau 2 milioane la CAS şi n-am primit nici măcar o reţetă gratuită sau compensată. Chiar şi „controlul periodic al sănătăţii” care este stipulat în lege, trebuie plătit de angajator, nu ţi-l face dacă nu plăteşti. De 15 ani trebuia să ne deconteze biletele de deplasare, să ne de-a bonuri de masă, toate prevăzute de lege, dar le este ruşine s-o facă pentru noi, pentru ei în schimb află şi bani şi timp să-şi voteze „legile bunăstării lor”. Mai nou şi-au propus „Înmormântări naţionale” Desigur că aceste lucruri ar fi putut fi scrise într-un articol de ziar. Este trist dar „independenţa „ ori cărui ziar se poate constata într-o singură săptămână. Nu este vorba de-a incita oamenii la vre-o revoltă, care nici nu se poate face. Dacă vă uitaţi puţin prin istorie, războaie la intervale mai mici de 20-30 de ani numai Statele Unite-ş pot permite, în alte state ale lumii nu există asemenea „posibilităţi”. Durerea noastră este de ce ori ce guvern, exceptându-l pe acel din 1926, privesc propriul popor ca pe inamicii lor. Nu credeţi. Veţi crede când veţi constata că :TVA-ul impus recent, preţul carburanţilor, al energiei, ale alimentelor nu vor fi prohibitive, vor lipsi multora deoarece salariile…sunt de lumea a III-a, adică ale acelora cărora nu le trebuie încălţări, haine şi mâncarea sau le mai pot lua cu mâna din copaci. Dacă dânşii propun moda aceasta, nu ar fi mai bine ca tot dânşii să ne prezinte această modă, ştiind că „peştele de la cap se-n pute” şi despre haine este doar o singură poveste cu: „hainele împăratului” deci nu ale golanilor.
Aveţi ca documente ultimii trei ani ai „epocii de aur”. Am suportat mizerii care eu care le-am trăit nu-mi vine să cred, nu reluăm vicisitudinile suferite de întemniţaţii politici, ori izolări de familii, dispariţii, acestea au fost condiţiile „oferite” întregului popor român. Dar cred că toţi acei care au trăit acele timpuri, savurează zbaterile din „ultimul an de domnie a lui Ceauşescu” când debusolat total de Gorbaciov, încă din ziua când au fost la Congresul de la Berlin, a cărui gazdă a fost Erik Honeken şi după ce a auzit ce a auzit acolo, după ce a văzut că aproape săptămânal îi cade câte un „prietin” se zvârcolea ca şoarecele în cuşcă, prin toată ţara nemaiştiind ce să facă, sau ce ar trebui să facă, poate că făcea unele încercări de-a cerşi încă un mandat de la „poporul lui”
Sigur că dacă vorbim de „Poarta tristeţii” nu s-au epuizat toate necazurile cu betonarea lui Ceauşescu, dar se poate învăţa şi de aici că propriului popor nu este bine să-i întorci spatele numai pentru că este sărac. El ţi-a dat votul, tu dă-i mâna şi scoate-l de acolo de unde tot politicienii l-au băgat!

BAIA MARE- 28 iunie 2005

Stimate cititoare şi dragi cititori

Am ajuns cu truda transmiterii acestor întâmplări de viaţă existenţiale (Ion M. Mihai – Scriitori din Maramureş – Ed. Limes-2003) ce m-a frământat în ultimii 20 de ani, la un sfârşit. Dar fiind şi eu un cititor pasionat, de câte ori termin o carte, îmi mai rămân unele lucruri nelămurite, întrebările apărute în timpul lecturii nu toate şi-au aflat răspunsul. Apoi uneori, dacă domeniul îmi este mai puţin cunoscut, parcă aşi dori să schimb câteva vorbe cu cel care a scris. Evident că nu este vorba de reluarea pasajelor din carte, dar nu puţini au fost aceia care m-au oprit şi m-au întrebat direct:”De unde-mi cunoşti viaţa?”. Nu i-am cunoscut-o, dar numai noi suntem nepăsători, vieţile noastre în schimb se succed cam în aceiaşi parametri.

Este suficient să avem o mică pasienţă şi pentru aproapele nostru pentru a ne da seama că oamenii nu sunt copii, dar se aseamănă între ei.
Pentru a ilustra atâtea întâmplări, nenorociri, neîmpliniri, dar şi iubiri, am încercat în cele peste două mii de pagini, să le materializez prin romanul „în ramă” (profesor Dr. Filip A.), prin romanul clasic,(Stamina roşie), proză scurtă sau nuvele. Am abordat aceste tipuri de scriituri, pentru a nu purta un singur erou prin toată cartea, erou de care m-aşi fi putut ataşa prea tare ceea ce ar fi dus la unele contradicţii faptice, la super-elogierea eroului depărtându-mă de viaţă. Cartea nu putea fi un roman clasic deoarece ar fii fost reprezentativ pentru localităţile şi oamenii care mi-au devenit eroi de roman. După cum se observă acolo unde am considerat că reprezentarea n-ar fi fost suficient de penetrantă, am folosit ca scriere chiar articolele de ziar pentru ca viaţa urbei, a satului de miner să fie oglindite într-o plajă mai mare.
Am refăcut cele şaptesprezece volume publicate, din „sfatul primit” de la Liviu Rebreanu care a cuprins în romanul ION o parte din „Cântecul Iubirii”, „Răfuiala” şi altele.
Scrisul propriu zis al acestui material, fizic nu mi-a fost uşor. Cu toate că sunt echilibrat psihic, dar scriind aceste rânduri, din cele două mii de pagini, am plâns cu eroii mei, am râs cu ei, ca să nu spun că uneori îmi dădeau o stare specială din care cu greu ieşeam în viaţa cotidiană (soţia). Scriitura s-ar putea să placă. Intr-un interviu luat de domnul Octavian Butuza la „Radio Galaxia”, mi-a pus şi această întrebare: „ce simt când scriu?” . „Îngheţ de la brâu în jos de aceea mi-am luat un sac de dormit care-l trag pe mine când doresc să scriu”. S-ar putea ca starea aceasta a mea să vă dezgheţe sufletele dumneavoastră atunci când veţi avea timpul şi plăcerea să lecturaţi aceste volume. Tot la acel interviu mi s-a mai pus o întrebare: „De ce scriu şi cât voi scrie?” Răspunsul meu a fost că: „scriu din datorie pentru toţi acei oameni minunaţi pe care i-am întâlnit şi care în momentele de răscruce ale vieţii au reuşit să fie oameni cu mine”
Se pare că am ajuns în acest punct. Probabil că „mi-am plătit datoria”. Pentru a vă mai oferii încă un răspuns la întrebarea :”la ce lucrez?”, redau câteva secvenţe din preocupările recente:

Povestea cu împăratul căruia un ochi îi plângea continuu iar celălalt îi râdea tot timpul, când am auzit-o prima dată am ştiut că nu este adevărată. Apoi a mai trecut ceva vreme şi mi-am zis că ar fi fost posibil, că atunci când am auzit-o să nu fi fost cel mai adecvat moment pentru a audia acea poveste.