Cu timpul, de câte ori îmi aduceam aminte de acea poveste, căutam să amân o nouă judecată, o nouă decizie a ceia ce timp ar fi trebuit să devină o certitudine. Chiar şi basmelor acum este posibil să li-se găsească corespondenţe moderne ale unor lucruri sau fenomene care, se derulează în naraţiunile respective. M-a impresionat într-un mod deosebit aruncarea buzduganului de către zmei, în momentul în care se întorceau acasă. Buzduganul care era semnalul întoarcerii stăpânului, lovea poarta palatului, izbeşte puternic uşa camerei soţiei care se şi deschide, şi se trânteşte de masă. Apoi cuminte, ca ori cine şi-a făcut bine treaba, se aşează în cui.
Este clar că atunci nu exista preocupări pentru măsurarea decibelilor, dar mai ales nu se amendau zgomotele care depăşeau curba de zgomot CZ, curbă care arată gradul de suportabilitate a noxelor sonore de către om. Din aceste cauze balaurii şi zmeii de astăzi (am spus frumoşii bărbaţi ai secolului 21), nu mai aruncă buzduganul ci i-au telefonul mobil şi dau un bip care ajunge la urechea iubitei de balaur şi ea, ca o veritabilă parteneră, ia buzduganul din cui, şi-l aruncă înapoi. Ba să fiu iertat, nu buzduganul ci bipul îl trimite înapoi, peste mări şi peste ţări, până la iubit în semn că masa mult râvnită a fost cumpărată de la market şi-i pusă în cuptorul cu microunde.
Am bănuit eu, că şi în povestea aceia cu ochii împăratului, în care unul plânge şi celălalt râde, trebuie să „existe o explicaţie” plauzibilă pentru acei care n-au apucat să vadă un împărat „în natur” ci numai pozat în cărţile de basme.
Ziua aceea ne-a adus o dimineaţă splendidă. Urmează ca în oraşul nostru să se deruleze un eveniment deosebit. Se va lansa prima carte tipărită într-o editură băimăreană. Pentru multă lume, acest eveniment, visat de unii vieţii în şir, părea de neimaginat. Alţii îşi manifestau deschis deosebita bucurie la acest gând de plinătate culturală în mult oropsitul nostru oraş al: „minerilor, metalurgiştilor şi preparatorilor”. Acest eveniment cultural bucură pe multă lume, mai ales că toţi trăiesc sentimentul de împlinire, considerând că acest prim volum editat şi tipărit la Baia Mare face parte şi din fiinţa lui.
Am intrat într-o florărie, local nou şi acest magazin de pe Bulevardul Unirii. Vânzătoarea o femeie tânără, foarte veselă şi vioaie îmi pregătea un buchet după mărimea evenimentului ce urma să se producă. Cum era o femeie destul de informată, am mai schimbat câteva idei despre atâtea noutăţi câte ne prilejuiesc recentele evenimente din urbea noastră. Într-adevăr, industriile mari „se fac” mici şi apar micile industrii care cuplează puţini oameni laolaltă, dar dă posibilitatea şi altora să-şi deschidă afaceri proprii. Florăreasa era pe terminate cu aranjarea buchetului meu, când îi sună telefonul. În timp ce vorbea la telefon, privirea dânsei era „oprită” pe mine.

Evident că şi eu o priveam, mai ales atunci când am avut impresia certă că, vânzătoarea, cea care avea amândoi ochii plini de zâmbet adineauri, acum erau inundaţi de lacrimi. Îi murise o fiinţă dragă şi tot ea trebuia să facă coroanele şi jerbele pentru înmormântare. Poate că atunci am fost cel mai aproape de fixaţia ceea din poveste cu acei „ ochi care unul râde şi celălalt plânge”

*********

Este, se poate spune sigur, imposibilă delimitarea între secole, între milenii. O spun acei care au trecut un asemenea prag care s-a dovedit a fi, ca şi celelalte clipe anterioare, înşiruiri nenumărate ale timpului fără sincope între ele. Numeraţia aceasta este prezentă doar în calendare, şi în alte sisteme de evaluare a vremii. Este o scurgere continuă, uniformă a timpului, a vieţii. Şi pentru a nu fi aşa , omul îşi face praguri impuse, date care pentru el au însemnat ceva, marchează ceva din viaţa lui. Asemenea date sunt de: naştere, de căsătorie, de absolvire a diferitelor şcoli în care s-a pregătit şi după cum spunea cineva, cam tot ce se „marchează” în curriculum vitae, toate aceste „faceri” ne sunt pragurile pe care ni le-am impus şi la aniversarea unora dintre ele, vom sărbătorii transformând aceste „praguri” în sărbătorile noastre intime, sărbători egoiste care vor fi numai ale noastre. Din aceste autoimpuneri, pe parcursul vieţii constatăm că în afară de datele istorice ale naţiei tale, ţi-ai făcut şi tu, o bază, un piedestal la care ciclic te vei întoarce să le sărbătoreşti, aşa cum de altfel ţi-ai condus viaţa.

**************

Adeseori , între discuţiile ce le purtăm cu o persoană mai în vârstă, mai ales când ei îşi reevaluează viaţa, aproape sigur vom auzi şi următoarea replică: „ O viaţă întreagă am muncit”. Pe vremuri acest lucru-mi părea inutil de-al menţiona. Era ca un pleonasm într-o lume în care toţi membrii societăţii munceau. Astăzi însă, de abia au trecut cincisprezece ani de la revoluţie şi mulţi dintre noi nu mai cunosc acest lucru, nu ştiu ce este munca. Deci acum acest lucru într-adevăr trebuie menţionat.

În acea vară, frumoasă de altfel şi plină de speranţe, Grupul Şcolar Minier din Baia Mare, a repartizat circa 15 elevi în practica de vară, practică cu care elevii respectivi vor încheia ciclul de şcolarizare profesională şi vor susţine examenul de calificare. Examen definitoriu prin care se vor certifica competenţele profesionale a le fiecăruia, ca în final să fie declaraţi muncitori calificaţi.

Elevii practicanţi trebuiau să certifice acest lucru prin practica respectivă, modalitate de-a demonstra modul cum şi-au însuşit cunoştinţele primite în cei trei ani de şcoală. Muncitori-i priveau ca pe „schimbul de mâine”, oamenii care vor prelua sarcinile celor mai în vârstă, odată cu responsabilităţile ce le presupune acest schimb de generaţii, care de ce să n-o spunem, în acest context da naştere şi unor animozităţi între generaţii. Existau muncitori care, pur şi simplu se fereau, uneori chiar se ascundeau de aceşti elevi, în momentele în care, trebuiau să execute o operaţie mai delicată, un reglaj, care se încadra în ceia ce se obişnuieşte de regulă să se etaleze simplu: meserie. „Ostilităţile” derulându-se după cum am spus, şi elevii îş luau „măsurile” lor de protecţie. Fiind proaspeţi ieşiţi din şcoală, era evident că aveau cunoştinţe teoretice mai bogate şi mai noi. Cunoşteau ultimele noutăţi în domeniu, cât şi modul de abordare a unei alte viitoare profesii, tangenţiale sau înrudite, obligaţie tehnică de facto reclamată cu atât mai mult, cu cât nu se putea dobândi categoria a IV-a de salarizare fără a cunoaşte o a doua calificare. Aici elevii practicanţi deţineau „secretul” şi dacă era cazul puneau şi ei punctul pe „I” cu acei muncitori care îi tratau ca pe …alţii.
În acest context, sau poate doar pentru o „fixare” mai bună a lecţiei la „instalaţiile de extracţie”, Mecanicul Şef al Exploatării, dorind să majoreze salariul mecanicului de extracţie, cât şi a creşte prestigiul muncitorilor „mai vechi”, a crezut că ar fi mai educativ, dar şi mai didactic, dacă elevii de profil vor fi şi ei în sala în care vor fi examinaţi mecanicii maşinii de extracţie, mai ales că mecanicii aceştia, veneau de la un curs de specializare recent terminat la instalaţiile din Mina Baia Sprie. În final s-a dovedit că „mecanicii pe post” abia au luat un pârlit de „5” pe când cei cinci elevi n-au avut note mai mici de opt.
Văzând acest „succes”, şefii s-au simţit stânjeniţi de umilirea muncitorilor şi n-a mai insistat în „omologarea” acestui model de „examinare”. Cu toate acestea viaţa le-a mai oferit încă o ocazie tinerilor meseriaşi de-aşi prezenta şi evalua cunoştinţele profesionale dobândite. Pentru atelierul mecanic a fost comandată cu mai mult timp în urmă, o maşină de găurit de la „ÎNFRĂŢIREA” Oradea. Faţă de maşinile de găurit existente acolo, maşini în majoritate dinainte de război, aceasta maşină era o adevărată bijuterie. Maşina găurea „singură”, fileta, bineînţeles după ce I se stabileau regimurile de lucru optime. Cu instalarea ei, să mai fi trecut vreo câteva săptămâni, după care, Şeful de atelier a anunţat că se poate pune în funcţiune. Au mai trecut câteva săptămâni şi nimeni nu se atingea de „bijuterie”. În planul Exploatării exista o lucrare de anvergură. Execuţia unei conducte magistrale de 4 ţoli lungă de circa 800m. Ideea era ca ea să fie „condusă” în filet. Dar s-a dovedit că acest lucru era imposibil. Înşurubarea unei singure ţevi necesita circa 60 de genuflexiuni, cam tot atâtea prinderi cu cheia de ţeavă cu lanţ, operaţie care se putea executa doar pe parcursul a câtorva ore. În plus era absolut obligatoriu ca ţeava să fie exact una în prelungirea celeilalte, lucru imposibil de realizat într-o galerie de mină, la asemenea lungimi. Ţinând cont de salahoria care trebuia făcută, la lungimea magistralei, dar şi de timpul scurs cu încercările şi pregătirile, s-a ajuns la concluzia că vor executa acea magistrală mult mai repede dacă o vor asambla în flanşe.