Unul dintre elevii practicanţi care făcea practica în atelier, a primit misiunea de-a executa aceste flanşe. Lucrul propriu zis consta din trasarea flanşelor şi găurirea lor, pentru a se putea monta şuruburile de asamblare. Celelalte operaţii erau de competenţa sudorului şi ale strungarului. Practicantul a început găurirea celor circa două mii de flanşe. Avansul manual al maşinii de găurit, şi puterea cu care el putea împinge burghiul gros într-o tablă de 14 mm, era mică şi-i răpea un timp mai mare de o oră, doar să realizeze găurile la o singură flanşă. Descurajat, nu pentru timpul consumat la realizarea unei singure flanşe, ci mai ales că el a devenit „nodul” în realizarea acestei conducte magistrale de aer din Orizontul George (în numele lui Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pe acele plaiuri, varianta numelui de Gheorghe nu este uzuală.). Practicantul s-a dus la maistru şi şi-a cerut voie să-i permită să lucreze la noua maşină. Cam neîncrezător, maistrul a acceptat şi datorită faptului că nimeni nu s-a „apropiat” de noua maşină de găurit. Pentru a lucra, aşa cum scria în cartea tehnică, erau necesare unele operaţii premergătoare, considerate de ceilalţi ca pierdere de vreme, mai ales că-i îngrijora „posibilitatea” că nu vor realiza în timp conducta magistrală. În acest caz, şeful de echipă, maistrul, aveau obligaţia să intervină pentru ca lucrarea să nu sufere decalări de timpi în execuţie. Aşa ar fi fost normal. Normal ar fi fost ca să nu pună un practicant să realizeze cea mai importantă operaţie a unei instalaţii magistrale pe umerii acestui elev, care totuşi nu era nici calificat şi nici salariat. Faptul că nimeni n-a îndrăznit să lucreze la noua maşină, s-a încetăţenit, ca ori de câte ori trecea Mecanicul Şef pe acolo, sub formă de glumă mai sarcastică, îl întreba pe maistru „când o casează?” deoarece vedea clar că muncitorii, efectiv se feresc să lucreze cu ea. Lupta între cele două generaţii de meseriaşi, acei care au învăţat meserie prin propriile puteri, la locurile de muncă şi „acei care acum au venit de pe băncile şcolilor profesionale, ca muncitori şcoliţi”, parcă le-a „fugit logica” şi aşteptau cu interes rezultatul acestei „bătălii” nedeclarate. După cum credeţi, practicantul şi-a pregătit tot ce era necesar, după prescripţiile cărţii tehnice ale maşinii, care prezenta şi nişte metode şi procedee de productivitate mărită, apoi a pornit maşina. Elevul, ca şi cum ar sugera o avarie, a imitat o fugă din atelier, chiar în momentul cuplării, ceea ce a făcut ca şi ceilalţi muncitori care-l „filau” să se îndepărteze „încetişor” dar hotărâţi până când s-a reîntors practicantul. Maşina şi-a văzut singură de lucru, de emulsionare, avans şi oprire la terminarea găurilor. Practicantul a făcut următoarea reglare şi din nou s-a dus „la plimbare” până maşina-şi făcea treaba. În prima zi a terminat prima sută de flanşe la noua maşină, lucru ce i-a durut pe meseriaşii bătrâni care se făceau că nici nu-l observă, dar care acum trebuiau să recupereze timpul pierdut la montajul conductei, până elevul practicant le-a terminat primele sute de flanşe. Tinerii elevi jubilau, dar nu pentru mult timp. Noua conductă trebuia izolată de agenţii corosivi din subteran, operaţie care s-a executat cu bitum. Dacă le-a plăcut cum au reuşit izolarea conductei magistrale elevii practicanţi, nu au spus nimănui, cu toate acestea s-au hotărât să le de-a toate conductele din mină cu diametru mai mare de 2”.

Practic izolarea acestor conducte cu smoală, elevilor practicanţi, cuprinşi la cest tip de operaţie, le-a ocupat aproape integral restul timpului rămas să efectueze şi alte operaţii cuprinse în graficul de execuţie a practicii. Pentru patru dintre elevii practicanţi cu această operaţie s-a încheiat practica comasată.
Alţi doi elevi practicanţi, au fost repartizaţi la muncă în subteran, profilul lor fiind de mecanici de mină. Se pare că lupta între generaţii avea conotaţii şi aici. Elevilor practicanţi nu li-s-a dat lămpi de carbid portabile, lămpi prin care se asigura iluminatul portabil individual. Lăcătuşul de orizont, acum era însoţit de unul dintre practicanţi, iar celălalt îi aştepta pe întuneric, până se întorceau de la locurile de muncă. Unul dinte băieţii repartizaţi cu lăcătuşul avea şi pe taică-l său muncitor în acelaşi orizont cu el. Cu toate acestea nu se puteau întâlni deoarece băiatul nu avea lampă pentru iluminatul în subteran.
În mină sunt foarte mulţi şobolani şi de dimensiuni apreciabile. Cine nu ştiu ce sunt aceia să fie fericit, dar nimeni nu şi-a pus problema cum poţi să laşi un copil de 15-16 ani singur între şobolani. Se cunoaşte că aceste vieţuitoare sunt protejate de mineri, şi de la aceştia îşi găsesc unica lor sursă de hrană. Poţi să îţi agheţi ori cât de sus traista cu merinde, găsesc ei metode ca să ţi-o mănânce cu merinde cu tot. Contactul direct între oameni şi şobolani nu se prea realizează, cu toate că minerii le urmăresc reacţiile care previn unele cataclisme, deoarece la vederea luminii se retrag din faţa lor cu sau fără traiste de merinde. Practicantul când „s-a văzut” în acel întuneric greu de realizat şi în laborator, a auzit şi simţit „vietăţile” care-l „inspectau”. Groaza de acele vietăţi l-a dus la un gând „salvator”. A aprins cârpele îmbâcsite de uleiuri şi motorine cu care se curăţau piesele maşinilor miniere. Nu ştim câtă lumină au făcut acestea, dar dacă nu era cu prezenţă de spirit meseriaşul care a simţit prima fumul, ar fi putut muri un orizont de oameni, şi printre ei era şi tatăl băiatului care a aprins cârpele. Acest neplăcut incident, cu ecourile lui „vădit umflate” pe întreaga exploatare, a persistat mult asupra comportamentului elevii practicanţi de la Rodna. Practic le-a adus un mare deserviciu, indiferent despre care elev era vorba. Este adevărat că: #dacă nu se stingea la timp, acel început de incendiu, putea gaza şi chiar omorî pe mulţi dintre pălmaşii subteranelor, dar nu s-a întâmplat şi bie a fost. Cu toate acestea, de câte ori aveau elevii vreo cerinţă, le erau „aduse pe tapet” , „incendiu din Galeria Terezia”. Se pare că acesta a devenit atuul acerb folosit „în lupta” dintre generaţiile de muncitori petrecut la Mina Rodna. Atunci şi-au dat seama tinerii muncitori de ce în ÎMNUL MINERILOR se spune :”În lumea noastră n-avem cer”. N-au speranţe. N-au dreptul la speranţe şi probabil de câte ori pot, „cine-i mai mare” şi are posibilitatea nu pierde ocazia de-a le aduce aminte. De-a începe viaţa activă fără speranţă.
Cu toate acestea, tinerii practicanţi, au crezut că odată cu această fază, să se fi încheiat “războiul” dintre generaţiile vechi şi cele noi. Au crezut, dar au rămas cu credinţa. Examenul de calificare, proba practică s-a dat tot la unitatea din Rodna. Cine n-a avut pe “nimeni” în exploatare n-a putut spera la note nici măcar bune.

Li s-au acordat notele minime mai ales acelora care au luat notele de 8 şi la examenul dat împreună cu muncitorii specialişti la instalaţiile de extracţie. Toate trec….După o săptămână susţineau probele teoretice ale examenului de absolvire pentru certificarea calificării profesionale. Aici notele le-au dat profesorii de meserie şi nu au fost nici-un fel de probleme.
Conform repartiţiilor de atunci după o lună de concediu, trebuiau să se prezinte la Unitatea la care au efectuat practica comasată. Angajarea a avut loc pe doi august.
Cu toate că speranţele lor au fost tocmai acestea: să termine şcoala şi să fie angajaţi în această Exploatare, din satul lor, modul cum s-au comportat cu ei „generaţia bătrână” i-a dezamăgit total. Nu pe toţi, numai pe acei care aveau de fapt nevoie de ajutorul lor, acei care nu aveau neamuri la exploatare sau erau orfani au fost descurajaţi prin această angajare. Ştiau şi ei ceva. Disperaţii aceştia, neavând ce face, vor face tot ce pot, vor devenii buni muncitori, care vor intra in viitoarele competiţii pentru posturile care urmau să le ocupe, sau vor fi mai bine pregătiţi la examenele de categorii superioare, vor promova mai repede ca ei. Despre acei care au avut ei grijă să fie încadraţi aşa cum trebuia să facă cu fiecare, n-o să povestim, vom povesti periplurile productive ale celorlalţi pe care-i oropseau cu neruşinare şi în văzul lumii.
Pe unul l-au oprit a atelierul mecanic. Aici după vre-o două luni, a sosit un ordin că în ateliere, de la acea dată nu mai sunt admişi muncitori necalificaţi. Nu discutăm aberaţia acestei măsuri, de ce ajutorul de fierar trebuie să aibă calificare când nu s-au făcut calificări în meseria de fierar dinainte de război, şi când „mecanicul şef” era o persoană cu doar şcoală primară, care în acel moment, „a fost făcut” şef de atelier, deoarece a sosit un inginer mecanic care a terminat o facultate muncitorească. Şeful de atelier, mai sus pomenit, a venit la tânărul muncitor calificat repartizat acolo şi i-a spus: „ Măi băiete nu vrei să stai tu vre-o două zile în locul lui Iugan care şi-a luat două zile libere” . „cum să nu” şi cele două zile s-au făcut un an de bătut la baros ca ajutor de fierar. Aceiaşi figură s-a întâmplat şi cu celălalt coleg al „ajutorului de fierar”. Fraza doar era puţin modificată. Pe tânărul meseriaş care făcea în atelier pe ajutorul de fierar, într-o zi maistrul i-a cerut „să ajute căruţaşul să ducă materialele la Lainerie, fierăria minei care ascuţea sfredelele, cu un ciocan pneumatic marca LAINER. Ajunşi „sus”, meseriaşul a descărcat căruţa, căruţaşul era doar „cociş” nu hamal ca meseriaşii aceştia calificaţi. După ce a pus toate unde I s-au spus, s-a urcat în căruţă să se întoarcă la atelier, fază în care căruţaşul i-a spus pe un ton amical:
– Jos din căruţă!
– Păi nu mergem jos?
– Eu da. Tu mi-a spus maistrul că rămâi aici!
— De ce?
– Întreabă-l pe el. L-a întrebat şi a aflat că ajutorul „de jos” este deja fostul lui coleg iar el să rămână acolo. Şi a rămas şi acesta un an şi jumătate tot de ajutor de fierar, numai că la această fierărie mecanizată. Aici lupta dintre generaţii a prins contururi inimaginabile. Fierarul care n-avea nici o calificare şi nu terminase nici ciclul primar, de când lucra aici, circa şape ani a învăţat bine „ce are de făcut”.