(miercuri, 26 martie 2003)

Anii şi-au făcut predarea şi aşa cum era de aşteptat, fiecare, la cumpăna dintre ani, a încercat cu o oarecare nostalgie o privire retro. Aşa cum spunea un vestit astrolog, nu sunt oameni care să n-aibă şi părţi bune, cum nu sunt nici ani numai buni sau răi. Realizările individuale ale fiecăruia nu ne-au luat nu ştiu cât timp cu enumerările, ceia ce ne-a pus cu adevărat pe gânduri a fost că puterea sfidează încă legile de ei propuse, de ei votate, legi care, printr-o simplă ordonanţă de urgenţă devin caduce. În speţă s-au mărit la dublu normele didactice pentru profesorii de informatică de la gimnaziu, pentru profesorii de limbi străine şi maiştrii instructori, dar nu numai că s-au majorat normele fără a se majora şi salariile, dar au fost puşi pe liber jumătate din cei mai sus pomeniţi. O dată cu această „manevră” , elevii care se pregătesc prin şcolile profesionale, au rămas fără drepturile stipulate în 21 de legi(care au fost enumerate chiar de ISJ în broşura de domniile lor editată), regulamente şi norme ale Ministerului Muncii( să scriu şi a protecţiei sociale?), ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării, ale Ministerului Sănătăţii(parcă era şi al familiei?), ale altor ministere şi chiar a Constituţiei, care este legea de bază a ori cărui stat, dacă se respectă. Ce era ilar în toată această afacere este că nu s-a „auzit” de loc „vocea” nici unui sindicat, cu toate că s-a încălcat grosolan atâtea legi inclusiv drepturile omului şi elevilor de la şcolile profesionale, nu numai că nu li-se alocă materiale şi cu scule pentru instruirea practică, dar li-s-a redus spaţiul de instruire în meserie de trei ori, aducând elevii în imposibilitatea de-a executa operaţiile necesare, ceia ce poate fi considerat ca o batjocură adusă acelor care îndrăznesc să se facă muncitori, ori la renunţarea pregătirii profesionale în aceste „condiţii”. Toate acestea nu le-a observat nici-un sindicat, nimeni n-a scos un sunet de avertizare s-au împotrivire. S-ar putea ca problema pregătirii viitorilor muncitori să fie prea mică pentru un guvern aşa de mare, dar să nu uităm că numai muncitorii aduc binele şi prosperitatea ţării, NATO ne aduce numai războaie şi nu bunăstare. „Cămaşa este mai aproape de piele decât haina domnilor!”Cu toate acestea, şi alte lucruri negative sau oprimative, s-au realizat în acest an şi lucruri majore. Bunăoară consider că cea mai mare realizare este scăderea inflaţiei, fenomen care a dus la stabilitatea leului, a afacerilor în general, lucru care permite relansarea economiei.
O altă realizare majoră este creşterea ponderii capitalului particular în detrimentul celui de stat, lucru deosebit de bun, dovadă veniturile la buget au crescut cu toate că industria de stat este în colaps, sau în preajma lui (vezi mineritul, silvicultura etc.). S-a avansat o creştere cu peste 4%. Deci particularul în economia românească este în momentul de faţă de 52,4%. Toate acestea n-au o importanţă majoră pentru acei care astăzi ne conduc. Ei îşi doresc să se ştie iubiţi în cazul unor „eventuale anticipate”. Mi se pare deosebit de curios să pretinzi să fi iubit, când tu nu iubeşti. Această iarnă pentru mulţi dintre noi a fost ultima dragoste cu actualul regim, deoarece mulţi ne-au părăsit trecând la cele veşnice.
Românii de când se ştiu îşi tot reconstruiesc ţara, dar de ce să n-o spunem, uneori cu guverne mai bune care s-au străduit mult să facă acest lucru. Dacă ar fi scăzut preţul energiei electrice care a devenit prohibitiv, poate că încă mulţi români ar mai fi în viaţă. Poporul acesta nu este pentru prima oră când trebuie să renunţe la mâncare, dar măcar să aibă căldură! De-ar fi fost cu ceva mai ieftin curentul, cu un simplu reşou, mulţi dintre cei ce nu-s, şi-ar fi putut prelungi viaţa, dar aşa cum zice proverbul „dă pe ei până poţi”, nu numai că n-au redus preţul curentului, culmea cinismului şi-a indiferenţei, l-au majorat. În acest caz n-a mai rămas nimic din „dragostea cu anticipatele”. La mai bine boieri dumneavoastră, că sărmanilor puţine le-au mai rămas de făcut şi ei se vor strădui să le facă cum trebuie şi nu cum vor alţii!

(joi, 13 martie şi vineri 14 2003)

Pe aceste teme, dar cu osebire pe prima, există adevărate tratate folclorice, lingvistice şi sociale. Cu toate acestea nimeni nu precizează concret de ce tinerii de astăzi, copiii noştri, ai celor care mai ştim ce erau şezătorile, se duc mai bucuroşi la discoteci decât să se adune în şezători. Din început trebuie lămurit un lucru. Şezătorile cu toate că au fost considerate”celule folclorice” şi cadrul de manifestare a populaţiei săteşti, la origini a fiinţat cu alte scopuri. Ele au timpul de desfăşurare numai în zile de lucru. Cine a muncit la sat într-o gospodărie ţărănească, indiferent ce, ştie că ţăranul spre seară-i frânt de oboseală de munca depusă „de când a răsărit soarele şi până apune”, nu-i mai arde de distracţii nocturne. În Transilvania au fost fel de fel de ocupanţi, care au interzis limba română şi nu suportau aceste nuclee culturale unde se întrebuinţa limba, ori să le permită românilor să petreacă. Dar faptul că aceste manifestări erau făcute în zile de muncă şi numai până la crucea nopţii şi fără băuturi alcoolice, au permis aceste manifestări, fără prea multă îngrijorarea deoarece în Ardeal pământul se stăpâneşte în devălmăşie şi era firesc ca să se adune să-şi termine munca împreună. Cum s-ar spune, aceasta era una din primele certitudini la supraveţuire a şezătorilor. Multora probabil că i-a încântat denumirea de şezătoare cu gândul c-or sta. Şezătoarea cuprinde operaţiile care se pot executa stând, altfel după o zi de muncă cine-i capabil să lucreze o jumătate de noapte în picioare. Muncile acestea de regulă erau: depănuşatul, desfăcatul, torsul , foşăluitul, umplerea ţevilor de suveică, împletitul frânghiilor, a biciurilor şi altele.
Gazda şezătorilor era un fel de staroste, agreat atât de autorităţi cât şi de săteni. El nu avea obligaţia de-a servi ceva participanţilor, dar era responsabil de toate faptele petrecute în şezătoare. De regulă gazda avea fete de scos în lume s-au de măritat. Ori ce fapte care se abăteau de la spiritul şezătorilor erau sancţionate cu alungarea din casă a persoanei respective şi consecinţele bârfelor satului pe socoteala ta.
Dacă cumva cineva nu avea pereche, la plecare-l conducea gazda. Condusul afară era punctul culminant al acestei manifestări. Atunci se transmiteau vorbele care nu trebuiau auzite de ori cine şi de despărţire tinerii furau săruturi şi acei care aveau numai de transmis ceva, îşi strângeau mâinile, se îmbrăţişau. Statul afară nu trebuia să depăşească câteva momente, altfel curgeau bârfele şi gazda-i admonesta chiar pârându-i la părinţi.
Sub acest fel de organizare, s-a păstrat această formă de repulsie, de insubordonare faţă de autorităţile de atunci, ostile şi neprietenoase ţăranului român. S-a vehiculat de nenumărate ori butada că:”mămăliga nu explodează”.
Poate că existând această formă de organizare în sate, prin ea se manifestau formele de nesupunere sau poate că tocmai prin această formă erau bine organizaţi pentru a le reuşi să-şi manifeste nesupunerea. În afară de ordinele politice şi sociale, şezătorile îşi asumau şi transmiterea culturii poporului român, tineretului. Aici au fost rostite prima oră poeziile lui Coşbuc, Goga fără al cărui cântec „De ce m-aţi dus de lângă voi”, nici spre moarte nu pleacă. Aproape toate dansurile şi cu predilecţie „fecioreştile”, bărbuncurile, învârtitele, aici îşi au sorgintea. Modul de manifestare al băieţilor ne arată că de fapt amuzamentul şi teatrul neacademic exista la satele cu şezători. Pentru tinerii însurăţei în şezători era adevărate cunoaştere a potenţialului cultural al viitoarei perechi, potenţialul de muncă a fiecăruia şi chiar stările psihice a fiecăruia.
La închiderea ciclului şezătorilor pentru tineret, erau adevărate şcoli, dar aveau şi o variantă a viitoarelor variante ale vieţii, care nu de puţine ori se transformau în certitudini. Altfel spus, un ciclu de şezători limpezea multe incertitudini din viaţa tinerilor.
Deosebită este latura patriotică a şezătorilor. Mulţi dintre cei prezenţi în zilele când ei aveau pofta de-a se produce spuneau poveşti, făceau versuri, strigături pe moment, dar aduceau şi Imnuri eroilor. Unul dintre aceştia a fost şi memorandistul Greasân Domide, imn care a devenit Marşul Cercetaşilor Bistriţeeni. Preocuparea patriotică în aceste şezători era incontestabilă. Nu doresc să fac o paralelă cu o discotecă, pentru a nu jigni pe nimeni, dar ceva ce nu transmite nimic, ce nu se bazează pe o idee generoasă, unde nu se poate discuta normal, unde se mai poate şi bea, unde te vezi doar pe reprize şi în dungi, nu poţi pretinde altceva decât este.

(marţi, 18 februarie2003)

Este destul de dificil să prezinţi un mare om, o personalitate marcantă, şi dacă acesta-i şi un mare pictor cu o inimă uriaşă care parcă dădea impuls oraşului, este şi mai anevoios, deoarece şi fără tine îl cunoaşte lumea destul de bine. Toate greutăţile în schimb se estompează dacă personalitatea pe care o prezinţi concitadinilor este un om sociabil, un om spiritual şi în ultimul timp un metronom al stărilor de spirit contradictorii, de contrapunere, uneori făţiş, alteori „bătând şaua să priceapă calul” prin glumele şi ironiile elaborate, care erau „sarea şi piperul” aruncat acelora care numai ei erau obişnuiţii ce-şi puteau permite să se impună. Erau atât de versaţi în permisivităţi şi manipulări încât ne impuneau şi locul unde să facem rândurile pentru a putea „cumpăra ceva mâncare”.. Numai că Mircea nu era persoana pe care ei „s-o ducă cu acadeaua”. Mircea în exteriorul atelierului se comporta ca simplul cetăţean al urbei. Lua atitudine ori de câte ori avea ocazia cu toate că acestea erau sporadice. Dar la asemenea manifestări nu se încurca cu nimeni pentru a nu atrage asupra altora ura conducătorilor, manifestări, considerate de el ca o ofrandă oferită concetăţenilor în contra partidă cu asuprirea politică. El a brevetat lozinca: JOS SOCIALISMUL!!!, JOS SOCIALISMUL!!!, SĂ VINĂ COMUNISMUL!, lozincă strigată în plin centru civic al oraşului, la oră de maximă populare. L-am căutat prin trecutele materiale de propagandă şi agitaţie emise cu diferite evenimente, pe el nu l-am aflat pe nici unul cu toate că ani buni a fost Preşedintele UAP filiala Maramureş, deci persoană oficială. În schimb este nelipsit din cataloagele expoziţiilor naţionala şi internaţionale. Conducătorii de atunci aveau grijă să-l ţină la distanţă. Pornirile împotriva lui nu erau numai din partea autorităţilor pentru ai sancţiona „ieşirile”, mulţi dintre confraţii lui manifestau asemenea comportament. Aceste porniri ale confraţilor erau manifestări obişnuite împotriva unuia care se comporta ca un adevărat boem şi care a afirmat „sus şi tare” că „cine-i pictor trăieşte din artă”. Nu convenea multora mai ales că Mircea Hrişcă trăia din tablourile care le vindea. Cu toate că viaţa lui n-a fost niciodată liniştită, uneori şi nu în puţine rânduri, după o vânzare de tablouri dădea de băut toatei plebeii băimărene, „reuşind” ca în câteva ore să-şi risipească munca de câteva luni. Confraţi-l tachinau cu „maniere de beţiv”. Mircea Hrişcă era cel mai popular şi mai iubit pictor de contemporanii săi concitadini. I-a sosit o invitaţie din Olanda să plece la o tabără internaţională ce avea loc acolo. Autorităţile s-au gândit că a sosit timpul să scape de el. Sub oarecare motiv o să-l aresteze şi o să spună că a fugit din ţară. Mircea Hrişcă a dispărut. Un oarecare Pop din Băiuţ a aflat, la pus în maşină şi i-a făcut el „tabără de creaţie” pe dealul de Nord al Băiuţului. Oamenii se comportau cu el ca şi cu ori care membru al familiei lor. N-au fost puţine aceste escapade ale lui Hrişcă din „faţa autorităţilor”. La insistenţele ambasadorului Olandei după două săptămâni a primit paşaportul şi a plecat la acea tabără de pictură capitalistă.
Revăzând fotografiile cu el, m-am gândit că meritaţi şi dumneavoastră acel inimitabil şi sarcastic zâmbet care-i marca obrazul acestui neostoit vulcan care a fost Mircea Hrişcă şi care acum ne-a părăsit trecând Stixul.