(marţi, 20 mai şi miercuri 21 mai 2003)

Pentru omul sănătos, când îi apare imaginea Spitalului pe retină şi constată că de fapt nu-i fotografie ci realitate, toate lucrurile primesc parcă o culoare plumburie. Spitalul, carul cu speranţe al oamenilor care-şi pierd capacităţile şi funcţiile propriului organism, oameni care odată cu pierderea unui segment al propriei sănătăţi, devin sceptici, apatici, deznădăjduiţi. El bolnavul, şi-a primit sănătatea de la Bunul Dumnezeu care-i deasupra lucrurilor, cine crede că un oarecare muritor, chiar dacă are pregătirea de medic, poate atenua sau înlocui ceia ce Cel Veşnic ţi-a răpit? Aceste înnourate gânduri te apropie de spital cu mare neîncredere, mai ales că în acest an mirosurile emanate de această întreprindere care-i spitalul te duc cu gândul la moarte decât la recăpătarea sănătăţii, mirosuri pe care mi-este greu să vi le descriu. Am făcut şi eu într-o zi, „pauza” necesară la un cabinet, după ce probabil au trecut în faţă „obligaţiile” fără număr şi fireşte fără ruşine. Îmi stătea în gând să-i spun doctoriţei senzaţia ce o ai când ai cel mai mic număr şi la ora 11 încă mai eşti la uşa dânsei. M-am gândit că aşi provoca o discuţie inutilă şi care să cauzeze neplăceri pentru acei care n-au avut onoarea să fie primiţi încă la consultaţie. Cuibărindu-mi nervii în mine, pe banchetele care sunt cum sunt, arată cum arată dar mai şi sună cum nimeni n-ar dori să audă, mi-am adus aminte de un alt cadru medical, pentru mine este, dacă doriţi, OGLINDA medicilor, sau ceia ce noi în credinţa noastră considerăm că este întradevăr un medic. Medicul respectiv, în momentele de spaimă şi deznădejde, a reuşit nu numai să-mi vindece băiatul, dar mi-a redat mie credinţa în actul medical şi prin aceasta şi o mare linişte sufletească, convins fiind că Prestaţia lui, a Domnului Doctor Man este actul medical pertinent şi salvator în acea situaţie Era într-o iarnă cu mai mulţi ani în urmă şi copilul meu , de numai doi ani a tras de pe flacăra aragazului un vas mic cu apă care fierbea. După această nefericită întâmplare, am luat copilul în braţe şi am alergat la urgenţa spitalului.
De aici am fost trimis la doctorul Man. Eram epuizat de spaimă, oboseală şi mă înnebunea faptul că pielea de pe gâtul copilului se defolia strat după strat şi mă gândeam cu groază că imediat o să-i rămână o gaură în gât, moment în care multe nu se vor mai putea face. Erau pe holul cabinetului doctorului Man peste treizeci de copii. Ca şi al meu şi ceilalţi urlau „ca din gură de şarpe”. Apoi mirosurile erau pe drept insuportabile. Erau copii cărora le-a putrezit pansamentul în ureche după operaţie din prea marea „grijă” avută de „părinţi”. Tot felul de scursuri, de fracturi, de infecţii, opăreli capuri sparte şi atotprezentele insistentele mirosuri pestilenţiale şi iar urletele copiilor.
A apărut un tip, lumea de acolo-i ziceau doctorul Man, care după o examinare exterioară a tuturor copiilor prezenţi, făcea aceasta după terminarea fiecărei consultaţii să vadă dacă n-a apărut un alt copil mai grav afectat la sănătate, pe care-l lua imediat în cabinet. Plânsetele copiilor uneori şi de dincolo de uşa cabinetului creşteau în intensitate, făcând aproape imposibilă desfăşurarea actului medical şi cu toate acestea dânsul îşi derula actul medical sub acel val de ţipete, urlete cauzate de dureri sau spaime. Mă uitam cu o curiozitate bolnavă la omul acesta, la doctorul care-şi făcea datoria, mai bine zis apostolatul, în asemenea condiţii de stresare psihică şi fonică. de neimaginat .pentru unul care n-a trecut pe acolo.
Admiraţia mea pentru dânsul a început nu numai în urma rezultatelor deosebite ale muncii sale, ci şi datorită faptului că în ceea ce atmosferă infernală, în care totuşi trebuia să execute actul medical, dânsul reuşea să capteze atenţia copiilor, săi capaciteze şi să le câştige încrederea cu care el rezolva multe probleme în meseria sa pe care o făcea cu atâta dragoste. Persoana dar şi personalitatea lui în ochii mei creşte algoritmic.
M-a fascinat modul şi calitatea actului medical făcut de dânsul în condiţiile mai sus expuse. În timpul cât îşi desfăşura munca, completa aceasta cu educaţia făcută părinţilor copiilor bolnavi dându-le uneori lecţii de conduită. Pentru a face aşa ceva este nevoie mai mult decât de calificare, este nevoie de dragoste infinită pe care s-o dispersezi în micii pacienţi, este nevoie de-un devotament inimaginabil.
Credinţa care domnia sa o avea în actul medical ne-o inspira şi nouă, reuşind să avem încredere deplină în el şi în ceia ce el ştie să facă. Mi-au revenit aceste secvenţe în minte când, trecând pe lângă un bărbat ce ţinea de mână un copilaş, acesta l-a salutat respectuos pa Doctorul Man, după care s-a ascuns după piciorul tatălui său. Doctorul l-a întrebat:
– Ce necaz aţi avut cu puştiul? Ce a trebuit să-i fac? N-am auzit răspunsul, dar ştiu că sunt copii pe care nici la frizer nu poţi să-i duci, d’apoi la un doctor care mai dă şi injecţii
Să ne trăieşti Domnule Doctor Man, omul care ştie a alina durerea şi a aduce fericirea, încrederea şi zâmbetele miilor de copii, redându-i sănătoşi familiilor şi vieţii!!!

(Vineri, 25 aprilie 2003)

Am completat spaţiul acestei rubrici, cu multe dintre problemele care ne frământă, probleme care ne dor, sau pur şi simplu ne sunt reale obstacole în viaţa ce ne-a mai rămas s-o trăim. Nu cred că-i descoperirea mea, dar parcă acum formele de pierzanie, de dispariţie din colectivitate, nihilizarea omului între proprii săi conaţionali s-au diversificat, ba chiar mai rău s-au multiplicat înfiorător de mult. Cu nu tare mulţi ani în urmă, căile pierzaniei, expuse de părinţii noştri, de profesori, preot sau chiar propagandist erau:lenea, jocurile de noroc, viaţa uşoară şi de plăceri sau cum ar fi spus ultimul din enumerare, necunoaşterea liniei partidului. Ciudat este că toate-s valabile şi acum, dar în marea lor multiplicare s-a mai dobândit şomajul, pierderea slujbei după culoarea politică, împrumutul sau girarea unui împrumut la bancă şi multe încă de care sunteţi sătui până-n gât.
Comercianţii de altădată aveau unele diferenţe de preţuri ale acelui produs de un leu. De erai muşteriu constant primeai bonusuri. Aşa se percepea pe atunci că este necesară diferenţierea la vânzare deoarece modul de aprovizionare, calitatea şi chiar calitatea difereau de la un magazin la altul , deci nu se practica spolierea. Acum „comercianţii” dacă scumpesc ceva, nici nu se mai omoară să spună cu cât îţi trec doar procentul. Bunăoară s-a scumpit apa rece cu …23%. Adică cu un sfert. Oare de ce s-a scumpit? Este exact aceiaşi apă cu suspensiile cunoscute deja inclusiv cele de plumb. În trei luni în noul vas de spălare a WC-ului, s-a adunat 7cm de mâl, ocazie cu care a trebuit să „vizitez” UPU de la Spitalul Judeţean pentru eliminarea de calcul renal şi asta în prag de sărbători. Am dat doar un exemplu dar el poate fi extrapolat şi în alte domenii cum ar fi în transportul în comun. Aici a crescut preţul abonamentului la 200.000 de lei. Cu 25% mai mult, cu patruzeci de mii. Explicaţiile primite sunt jignitor de puerile, ştiind că sunt date de „specialişti”.
Am scris despre aceste aberante obiceiuri, deoarece cred că a sosit momentul unor pertinente analize la toate nivelele, de cât şi până unde se poate minţi un popor, de cât şi cum ne vor mai distruge vieţile acei cărora noi le-am pus Raiul sub nări şi acum dânşii ne privesc ca pe nişte indezirabili. Gheorghiu Dej a obţinut creşterea producţiei la huilă pentru că a avut curajul să le spună sincer minerilor că:”n-are bani de salarii mai mari, dar fără cărbune nu poate fi progres”. Cam aşa de v-am dori să fiţi şi voi cu naţia aceasta: Cât puteţi fi voi de sinceri, dar gândiţi-vă că aceşti oameni care v-au votat, s-au cam săturat de minciuni( şi ştiţi voi ce se află în spatele minciunilor), mai ales că ori ce perioadă de graţie se termină, indiferent câtă infatuare şi dispreţ ne arată „unii” şi mai ales că drumul între cabină şi urnă-i scurt, ca şi mandatul…de altfel.

(joi, 17 aprilie 2003)

Ori cine aude această întrebare, fără a sta pe gânduri v-a da un răspuns cert. Orice este perfectibil, orice se poate îmbunătăţi. Aşa am crezut şi noi, aşa crede toată lumea. Trist este că învăţământul românesc are zilele numărate. N-au trecut nici ani câte degete la mâni de când am scris despre o declaraţie a ministrului turc al învăţământului, dublată de cea a ministrului polonez al învăţământului, în care domniile lor recunoşteau că învăţământul românesc este cel mai performant din Europa. Un specialist grec spunea: „Capacitatea intelectualităţii tehnice româneşti poate rezolva, face sau construi ori ce maşină, chiar dacă încep de la zero”. Au trecut de la aceste declaraţii, care nu erau simple curtoazii, vre-o şapte ani. În aceşti şapte ani am dobândit un milion de analfabeţi, avem doar 45% dintre acei care predau calificaţi şi acum se pregăteşte lovitura finală. O circulară cu efect mai mare ca ori ce lege, deoarece este obligatoriu de-o pus în aplicaţie din toamnă, spune că „acei care predau instruirea practică nu mai pot face acest lucru dacă nu au calificare superioară”. Adică pe postul unui maistru instructor va putea candida doar un inginer. Poate unii ar întreba care-i „mai mare”, maistrul sau inginerul? Trecem peste aceste utopii deoarece ele se derulează într-un sector care impune ce cunoştinţe trebuie să dobândească un maistru şi tot în cadrul MEC – ului se fac şi programele după care se pregătesc inginerii, de unde se vede că nu există complementaritate între cele două profesii, doar că lipsa de informare şi de formare acelora care „mânuiesc” asemenea circulare este de pomină. Indicatoarele Tarifare de Calificare precizează exact cunoştinţele cadrelor tehnice la toate nivelele. Apoi se cunoaşte de sute de ani că doar maiştrii au dreptul să califice muncitori. De ce ? Deoarece numai ei învaţă şi cunosc operaţiile meseriei respective. Inginerii sunt specialişti avizaţi în procese tehnologice, proiecte, şi alte atribuţiuni care n-au nimic comun cu operaţiile de lăcătuşărie, electrotehnică şi altele, nu-i interesează şi nici nu le cunosc cum le cunosc acei care zilnic execută asemenea lucrări. Înainte în vreme, Legea 12/1968 preciza exact ce funcţii pot ocupa diferiţi indivizi în funcţie de calificare şi studii. Tot în acel an s-a votat legea 6/1968-Rolul şi locul maistrului în industrie, unde se spune că maistru este considerat în categoria muncitorilor. Inginerii fiind persoane cu studii tehnice superioare, este normal că nu vor coborî la acest prag, studiile lor le permit alocarea altor atribuţii. Dacă din toamnă se va impune această rocadă ruşinoasă, va creşte coeficientul celor împinşi din calificaţi între necalificaţi printr-o asemenea”decizie” vor creşte coeficientul cadrelor necalificate din învăţământ la 85%. În afară de perturbările sociale care se vor produce, vor trece ani buni până va veni cineva care să recunoască şi să îndrepte această oroare. Având aceste date , puteţi să vedeţi şi domniile voastre că duşmanii noştri nu ne-ar fi putut face mai mult rău decât acei care „dau” asemenea ordine. În acest an au redus spaţiile de lucru şi instruire din atelierele şcolare la o treime din ceia ce prescriu legile în vigoare şi acum urmează să înveţe meserie de la cine nici…n-o are. Toate aceste „eforturi” pentru un elev în timp ce pentru un deţinut statul alocă 3,5 milioane lunar. După această ispravă ce a mai rămas din şcolile profesionale „le-au gătat definitiv”. Rămâne doar loc de omagiu …