(sâmbătă, 21 iunie 2003)

De câtăva vreme, în toate ziarele apare un anunţ foarte important pentru toate unităţile comerciale. Este vorba ca fiecare unitate să-şi înfiinţeze Registrul unic de evidenţă a salariaţilor, registru în care va fi trecut fiecare angajat, moment în care se vor desfiinţa Cărţile de muncă. Conform HG: nr. 247 din 14,03.2003, acest registru va conţine toate numele persoanelor care lucrează în societatea respectivă, cu datele personale aferente. Am fi tentaţi să spunem: „uite încă un sector în care se face ordine”. Nu ne erijăm în asemenea speculaţii deoarece la această HG sindicatele trebuiau să ia o poziţie oficială în acest sens. Registrul acesta nu-i o noutate, cum caută unii să ne lămurească, dar are calitatea că nu poate fi accesat de ori cine şi mai ales de acei care prin acest procedeu vor fi năpăstuiţi. În acest caz, „omisiunile nevinovate” pe care muncitorul nici nu le-a bănui vor avea repercusiuni asupra muncii şi vieţii lor. Acest tip de evidenţă prin „Registrul Unic” a fost combătut şi desfiinţat chiar din aceste cauze. Întoarcerea la Cartea de Lucrător (călfiţă, calfă, lucrător sau meşter) s-a făcut pentru ca personalul mai sus pomenit să poată urmări dacă patronul i-a lipit timbrul social, de asigurare şi de bătrâneţe(C.A.S.-ul de acum care nici astăzi nu-l plătesc toţi), operaţii care după câte se cunosc sunt reale probleme şi acum. Nici atunci şi nici acum nimeni n-a crezut că patronii şi angajatorii îşi îndeplinesc obligaţiile doar …din când în când. În articolul 16 din Legea Neniţescu aprobată în 09.02. 1912 spunea:”Fiecare calfă sau lucrător în fabrică cu pregătire de meşteşugar sau meseriaş trebuie să aibă o carte de calfă sau lucrător”. La art. 62 se spune că: „Muncitorii, lucrătorii, calfele şi meşterii pot desface oricând contractul dacă patronul nu lipeşte şi nu anulează timbrele proporţional pentru

asigurarea contra boalei, invalidităţii, bătrâneţii”. Uitaţi-vă cum priveau autorităţile de atunci controlul documentelor personale de muncă. Este de la sine înţeles că atunci când muncitorii vor afla o neregulă în Registru şi vor dori să-l vadă, să-i vadă eventualele nereguli, acest lucru nu se va face tare paşnic.
Valurile de grevă care au izbucnit în 1907 au avut pe lista revendicărilor la punctul III obţinerea Cărţilor de Muncă. Au durat trei săptămâni şi s-au propagat din unitate în unitate.(Staicu Bălănescu, Valeriu Achim, Aurel Ciolte-„Istoria conducerii mineritului şi metalurgiei neferoase şi preţioase din Nord – Vestul României”, Baia Mare, Editura Gutinul 2002, pag 65).
Din cele expuse se vede clar că un drept câştigat prin luptă sindicală dispare datorită necunoaşterii importanţei de către acei care ar trebui să apere aceste drepturi, Sindicatele.
Poate nu-i aşa de bine, dar parcă fiecare lege se face în detrimentul cuiva. Mâine al cui va fi rândul?

( miercuri, 11 iunie 2003)

Cine a citit „Jaguarul” de Vasile Rebreanu, nu-şi imaginează până nu ajunge la deznodământ, de ce trebuie să facă munca aceia de Sisif soldaţii acelui regiment din Dobrogea. Concret erau sub supravegherea posibilului inamic şi plecau de dimineaţă din unitate, întorcându-se noaptea. A doua zi din nou ieşea regimentul din unitate, pentru a da impresia celor care eventual iar fi supravegheat, de cât este de mare unitate militară de care dispunem. Un probabil efect psihologic, o manipulare. Asemenea gânduri m-au bătut şi pe mine în momentul în care domnul viceprimar Barbur le-a dat normă angajaţilor ecarisajului să prindă cel puţin şase câini pe zi. Probabil că Domnia Sa a considerat că-i un prilej de normare, o justificare a muncii acelor oameni. Numai că , ciudăţenie a vieţii, de la acea dată nu numai că nu s-au stârpit câinii din municipiu, dar au devenit haite agresive. Acest lucru denotă că s-a greşit undeva şi că acei câini sunt bine şi în continuare nederanjaţi, angajaţii ecarisajului de asemenea, dacă nu cumva fac şi ei acelaşi lucru cu câini, pe care-l făceau soldaţii mai sus pomeniţi, pentru aşi proteja serviciul în continuare. Experienţa oamenilor din acest domeniu spune că: „animalele devin agresive în momentul în care le conturbi în propriul teritoriu”, ori dacă nu şi-au constituit acel teritoriu ele nu se comportă ca stăpâni ai acelor areale. De aici se trage concluzia că animalele sunt „vechi” şi ele ne pretind nouă să le cedăm locul respectiv. Asta înseamnă că nu s-a respectat directiva dată de domnul viceprimar. Cine era plătit să controleze n-a făcut acest lucru! Bine ar fi să se rezolve oarecum această trenantă problemă, deoarece în cartierul Săsar nu mai este vorba de câini ci de haite, ceea ce schimbă mult datele acestei mult neglijate-i situaţii. După câte ştiţi nu sunt puţine bolile care se pot „lua” . Se pare că ce-a mai răspândită este lipsa controlului şi a lucrului făcut de mântuială.
Cetăţenii acestui municipiu regretă că s-au „îmbulzit” să-şi plătească taxele văzând cum au fost aruncaţi banii lor în aşa zisa „plombare” a străzii Dr. V. Babeş, stradă care era (şi ce acum nu mai este?) cu gropi şi mizerie, cu trotuarele îngropate sub greutatea maşinilor parcate pe ele şi pline cu pământ. Fără o curăţenie prealabilă, fără a folosi materialul de legătură (parcă ar prinde pe pământ), fără delimitarea marginilor gropilor, s-a turnat un amalgam foarte uscat, format din nişte foste resturi probabil luate de la alte şosele mai dinspre centru. Ceva am avut totuşi. Trei-patru zile de vacarm şi ţipete. De trebuia să se audă cât de cât ceva!. Cam asta a fost.

(vineri, 30 mai 2003)

Poate că deja din titlu, un om constată că acesta este cel mai iritant cuvânt ce s-a folosit dintre toate „noile” cuvinte scrise s-au rostite în ultimii treisprezece ani. Numai când aude cineva de impozit, vede albastru şi acest lucru nu se datorează faptului că la noi sunt cele mai mari impozite, aş spune că dimpotrivă, dar impozitările la noi se fac cum nu le mai face nimeni. În primul rând, se ştie că se impozitează de regulă lucrurile de care are nevoie toată lumea, percept valabil şi la scumpiri, altfel nu ar ieşi banii necesari. Se scumpesc alimentele strict necesare: laptele, pâinea, carnea. Când este nevoie de sume mai mari la buget se scumpeşte energia sub formă de benzină, curent electric, căldură, apă caldă, şi altele. Deci dacă pe aceste articole aplici în plus o taxă cât de mică, la cerinţele celor 22 de milioane de suflete se adună…ehei! Se ştie că structurile statale sunt mari consumatori din banii bugetelor, dar şi că scumpind articolele şi materialele de bază, tai cu bună ştiinţă posibilităţilor acelor care nu sunt înstăriţi de-a demara o afacere, devenind o frână economică. Acesta este unul din marile inconveniente, celălalt este că scumpirile repetate şi de asemenea anvergură, duc persoanele cu venituri modest să nu mai fie capabile aşi onora măcar obligaţiile faţă de stat, transformând-ui în insolvabili, în paria. În acest caz statul nu mai poate aplica legile de el date şi astfel se trece la încălcarea lor neexistând posibilitatea de-a face nimic pentru recuperarea creanţelor. Din acest unghi ordinea în stat scade şi măsurile care se iau de regulă sunt populiste ducând la crase compromisuri. Aşa a fost cu asigurările locuinţelor „obligatorii de 30 $” , „impozitul pe scaunele din local” şi restaurante etc. Să vă mai spun că soacra este moartă de doi ani, în casa ei nu locuieşte nimeni, dar „trebuie plătit radioul şi televizorul”care de fapt nu-l avea şi nu l-a avut niciodată. Aceste practici nu se vor încheia aici. Principala problemă viabilă pentru ori cine: „Nu te întinde mai mult decât îţi este plapuma”, nu este respectată mai de nimeni. Nu contează lipsa cunoştinţelor, puterea o dă banul. Privatizarea era terminată şi poate şi temeinic făcută dacă nu existau la fiecare obiectiv şi „implicaţii locale sau centrale”. S-a impus cu unele condiţii dictate care în marea lor majoritate au dus la falimentarea obiectivului nu la vinderea sau revitalizarea lui. Dacă ar fi fost consultaţi acei care erau competenţi la fiecare obiectiv de privatizat alta era situaţia. Acum le oferim gratis „acelor” care au nevoie de ele. Important este să le raliem din avuţia naţională în rest se descurcă fiecare. „Cumpărătorii” şi-au scos sumele înzecit vânzând numai ce era „în curte” materiale şi utilaje, doar n-au căzut în cap să facă producţie pentru români. Efectul nefast a unor asemenea privatizări a fost pierderea nu numai a bunurilor dar şi a zece milioane de locuri de muncă. Şi părăsirea ţării a peste două milioane de tineri români.
Ca să revin la titlu, cel mai „elegant impozit” pe ţară este cumpărarea din patru în patru ani, după câştigarea alegerilor, a maşinilor demnitarilor aleşi care este absolut sigur că nu se vor urca la volanul unei maşini care a fost condusă de unul din alt partid..
Cele în jur de zece mi de maşini care include algoritmul puterii, nu sunt „Dacii” ca să salte puţin producţia autohtonă, ci numai mărci străine şi nici o maşină cu motor sub 2 l cilindreea. În loc să se reducă pomenile de la stat, iată că a devenit un obicei de-a creşte. Mă întrebam zilele trecute la ce le trebuie celor ce la CAS maşini, deoarece ei sunt doar custozii cotizaţiilor noastre. Cu toate acestea, îi întâlneşti unde nici nu te aştepţi în maşina nou cumpărată din ce amarul iau de pe noi. Din câte se vede bani există dar se folosesc aşa cum observaţi la bunul plac a acelora care pot dispune de ei.