(1 decembrie 2001)

Ne-a oferit bunul Dumnezeu, oamenilor din această parte de ţară, în fiecare iarnă, 66 de zile înnourate, fără soare, şi vreo 137-182 în restul anului. Dacă le aduni constaţi că pentru ardeleni nici Soarele nu ne zâmbeşte prea mult într-un an. Dar nu numai Soarele, nici vremurile nu sunt prea binevoitoare pentru oamenii din Ţara Ardealului, cum aşa de frumos numeşte acest ţinut Nicolae Bălcescu. Poate că aceste zile înnorate în aşa o mare perioadă de timp, ori poate alte motive, să ne facă mai meditativi, după unii conservatori, după alţii înceţi în gândire. Dacă acestea sunt drepte sau nu, vor hotărî alţii, dar cum pot ei explica acestea dacă, un singur judeţ din Ardeal „a dat” 14 academicieni şi nu vorbim nici de Cluj şi nici de Timiş, judeţe care au oameni de cultură şi ştiinţă cunoscuţi în lumea largă. Suntem tentaţi să credem că nicăieri în această ţară nu se gândeşte mai mult ca aici şi este logic acest lucru deoarece populaţia care trăieşte în acest areal , doreşte mult să trăiască în linişte şi pace. Dar după cum vedeţi şi domniile voastre, acesta-i lucrul cel mai greu de realizat în astă lume şi cu toate acestea se pare că nu se străduiesc degeaba. Oameni răi vor fi totdeauna şi RĂUL este uşor de făcut de către ori cine şi de ori ce nemernic, dar a face bine nu-i la îndemâna oricui.
Se pare că în timp se reiau răutăţile şi lucrurile care au pricinuit dureri şi fel de fel de forme de umilire de la unii care peste noapte s-au „trezit” lideri şi care dacă acum deţin o temporală funcţie politică, se erijează în dumnezei, uitând că mâine nu vor mai fi nimic, dar răul făcut de ei va rămâne.
Vorbind despre multcontroversatul „certificat de maghiar”, problema-i veche, reactualizarea-i nouă. Nu doresc să fiu sarcastic ori poate să-i fac geloşi pe alţii, dar pe vremuri exista o asemenea „ţidulă”, dar…pentru români. S-a întâmplat după ce Armata Română se retrăgea cu lacrimi în ochi din Ţinutul Ardealului, retragere impusă de Diktatul de la Viena. „Noua” ordine pretindea ori să ai certificat de român, ori te încorporau în armata hortistă. Certificatul nu era de loc o bagatelă, costa 3000 de pengo atunci, sumă care echivala cu preţul unei perechi de boi sau a două văcuţe. Zestrea mamei s-a dus pe „certificat”. După fericirea obţinerii acelui document, chiar şi la acel preţ, a urmat drama. Trebuia continuu să fie asupra posesorului, altfel „te luau” şi te trimetea pe front. Într-un exces de zel, mama spălând pantalonii tatălui meu, din „certificat” a rămas un boţ de hârtie scămoşat pe care greu se mai distingea ceva. Oameni buni, indiferent cine sunteţi, folosiţi-vă de putere spre a face bine, nu a umili pe acei care speră în voi!

(septembrie 2001)

Ori ce întâlnire cu scriitorii „trecuţi” în Istoria literaturii române devine fascinantă. Şi dacă acest lucru se întâmplă la 9-10 ani de la război, emoţiile sunt şi mai mari. În întâlnirile cu M. Banuş, cu Eugen Jebeleanu şi Nicolae Jianu am explicat o parte din stările „acestea”, prin impactul produs de asemenea somităţi într-un sătuc de munte, unde viaţa nu era aşa de animată şi nici atât de pusă la punct cu vieţile mai marilor zilei. În acea perioadă, noutăţile nu erau numai oamenii, fie ei şi de calibru, ci şi cum arătau ei în raport cu noi care eram „îmbrăcaţi pe cartele” cu acel material albastru ultramarin cu dungi albe. Vă puteţi imagina cum ne uitam la Eugen Jebeleanu, care era îmbrăcat cu un sacou (denumirea aceasta pe atunci n-o ştia nimeni din sat) gri cu picăţele bej. Maria Banuş avea o tunsoare scurtă, de fetişcană, purta un costum cu taior de culoare verde carmin, care era şi mulat pe trup. O şi vedeam în faţa „ mesei verzi” impunându-le americanilor „obligaţiile” de pace.(În acea perioadă exista o luptă internaţională pentru „strângerea” semnăturilor pentru pace. Pictorul Camil Ressu chiar aşa şi-a întitulat o pânză. Exista certitudinea că pacea se putea câştiga – paşnic – exprimându-ţi voinţa prin acele semnături). În acele timpuri unul dintre scriitorii foarte cunoscuţi era Dan Deşliu, poet care s-a apropiat cu versurile sale de muncitori şi de luptătorii din rândurile lor: „Lazăr de la Rusca”, „Minerii din Maramureş”, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, iar după ce a vizitat Rodna şi Valea Vinului a scris „Drumul spre cer”, un poem închinat ultimei femei miner care a murit într-un accident în mină. Spre deosebire de ceilalţi scriitori care ne-au vizitat satul, Deşliu era mai volubil şi-l puteai întâlni ori unde în sat, la bibliotecă, la piaţă. Era un tip curios şi ataşat de oameni. Într-o duminică a participat şi el la „porunci” (din geamul Primăriei se informa populaţia despre mersul ţării, legi apărute, fruntaşii şi codaşii şi alte lucruri de utilitate pentru săteni), ocazie cu care a făcut o oarecare trecere în revistă a politicii externe din acele timpuri şi aş putea spune că a fost ascultat cu gurile căscate. Nu se făcea ca un scriitor aşa de important şi popular să nu ne viziteze şcoala, aşa că s-a trecut la acţiune.
Deşliu era în acelaşi loc unde s-a aflat şi Jebeleanu, de unde ne-a povestit preţ de-o oră, lucruri din toate domeniile. Evident că era curios dacă noi îi cunoaştem opera. La Valea Vinului şi consătenii mei au avut cam aceleaşi probleme cu un motor fix (motor de submarin. Ca să vezi pe unde umblă), care „purta” uzina electrică, probleme ce le-au avut şi borşenii cu compresorul lor Reşiţa, despre care era vorba în „minerii din Maramureş” a lui Deşliu, condiţiile de lucru fiind asemănătoare în cele două cazuri. Noi nu l-am avut coleg pe Bulă, dar după ce discuţiile ardente s-au epuizat, s-a ridicat copilul unuia Colţa, care a participat la transportul motorului FIAT de la uzina electrică şi a pus ce-a mai la obiect întrebare de limbă română: „Tovarăşe scriitor, compresorul de la Borşa era mai mare ca Fiat-ul nostru?”

(septembrie 2001)

Prin anii ’50-’60, scriitorii care au aderat “la cauză” , mai ales cei consacraţi cum erau Jebeleanu, Călinescu, M. Banuş, Jianu, Preda şi mulţi alţii cunoscuţi şi trecuţi în “Istoria literaturii române”, s-au bucurat de-o adevărată recunoaştere din partea autorităţilor. Pe atunci, scriitorul Mihail Sadoveanu era vicepreşedintele Prezidiului Mării Adunări Naţionale şi de acolo a mai facilitat şi el câte ceva ştiindu-i patima bolnăvicioasă după vânat şi pescuit, atât ca sport cât şi ca preparate culinare. Beneş, în apropierea Ineului, în localitatea Valea Vinului, din lemn de molid s-a construit o „Casă de creaţie” pe două nivele. După anumite planificări, iarna şi vara veneau diferiţi oameni de cultură care se documentau, scriau sau pur şi simplu se delectau cu peisajele dumnezeieşti ale acelui capăt de lume. Iarna peisajul era feeric. Lupii şi urşii se abăteau până prin sat. Vara pe acolo urcau turmele de oi la stâne şi coborau târziu , prin septembrie. Peste deal, la vre-o zece km în satul Şanţ, a fost un areal de vânătoare al fostului rege Carol. Nu s-a amplasat acolo „Casa de creaţie” , din câte spunea cineva, deoarece partenerii de vânătoare aduşi de rege, nu de puţine ori au adus şi boli sătenilor, dar mai ales sătencelor. Au trecut mai bine de zece ani de luptă pentru eradicarea unor boli, despre care este ruşinos a le aminti, aici mai persistau, spre „graţia” celor care le-au răspândit şi pe aici. In schimb în Valea Vinului, la peste 600 de metri deasupra mării, nu se ştia de aşa ceva, aerul era curat, pădurile erau de conifere, văile cu ape curate şi pline de păstrăvi: Valea Mare, Valea Vinului, Valea Someşului, văi de vis cu borcuturi de la 20 de metri de casa omului şi până pe crestele munţilor, era întradevăr o atmosferă de refacere. Cine se urca pe Ineu şi nimerea o dimineaţă senină, putea vedea Clujul. Deci în acea perioadă au trecut prin acest colţ de rai foarte mulţi scriitori, oameni de cultură şi, după anii *60 , chiar şi actori. Pe aici au trecut Elena cu Toma Caragiu, Arşinel, Iuliu Moldovan, dar cine-i şti pe toţi şi cine n-are nevoie de-o gură de aer curat?
În ziua când ne-a vizitat şcoala Eugen Jebeleanu, dânsul era la sfârşitul sejurului şi fiind în ultima zi a venit pentru cumpărături la Rodna (Valea Vinului este un cătun cu 180 de case), profesorul de istorie al cărui tată-l cunoştea pe Eugen Jebeleanu a reuşit „să-l prindă” de dimineaţă. Acum cu toate că noi copii şi sătenii, ne-am obişnuit „cu oamenii mari, cu oamenii însemnaţi”, totuşi Eugen Jebeleanu era un bărbat înalt, spătos cu un cap uriaş, cu o faţă îngustă, prelungită, frizură neagră ”creastă”, păr ondulat. Atât el cât şi Maria Banuş erau neobişnuit de negrii la ten. Noi n-am văzut până la ei tenuri aşa de închise ca ale lor. Aici în munţi ţiganii noştri erau mai albi ca ei. Era perioada de „acut război rece”. S-a aşezat la căldura ce-o dădea soba noastră burduhănoasă din oţel şi ne-a povestit despre călătoriile sale, despre răutăţile din lume, despre ce a văzut el (îl obseda păpuşa văzută la Lidice) şi se uita la noi cu ochi ocrotitori, părinteşti. Nu ne-a dominat numai pe noi ,ţâncii, dar în cele peste două ore în acea sală se auzea numai vocea lui blajină şi totodată înflăcărată emanând putere şi siguranţă. Maria Banuş avea o faţă mică rotundă şi aşa cum am spus mai adineauri era foarte închisă la ten. În acea perioadă scrisese deja: „La masa verde”. În acea zi am avut o senzaţie ciudată. Până atunci ştiam ce necazuri avem noi, familia noastră, satul nostru, ţara noastră. După acea confesiune a lui Jebeleanu, parcă ne-a deschis fereastra de unde vedeam şi necazurile altora, ale lumii acesteia!