(8 septembrie 2001)

Profesorul de serviciu în fiecare pauză ne „dădăcea”. Altădată, şi alţi profesori tot asta făceau, dar astăzi, în mod excepţional trebuia „să arătăm bine”. Ne venea să râdem. La hainele noastre la care „s-au uitat măsurile”, ori poate cel măsurat „lipsea” de mult dintre noi şi noi între timp le-am mai adăugat câteva petice, vom arăta bine! Cum Doamne iartă-mă, să arăţi bine când eram atât de”frumoşi” că aproape toţi ne strigau : „Gămălie, măi gămălie” , deoarece aveam un trup slăbit şi capurile mari, disproporţionat de mari. Directorul era poate singurul om mai acătării la fizic, a terminat facultatea de sport şi practica fotbalul. Era tânăr, să fi avut 26 de ani şi a venit din Moldova. Era foarte simpatic dar puţin bâlbâit. Ori ce emoţie îl făcea un mut căruia gura-i făcea grimase. Soţia directorului în schimb era o adevărată Vitorie Lipan (se trăgea şi de pe acele meleaguri) şi, în afară de profesia ei de învăţătoare, mai avea şi un „colţ de biologie” şi nu de puţine ori asistentă medicală. Unul dintre colegi avea un furuncul oribil. L-a prins, l-a dus la sala profesorală şi, deasupra lăzii de lemne „i-a stors” furunculul ţinându-l între picioare. Cam aşa eram noi, şcoala noastră, când ni-s-a anunţat vizita primului scriitor de după război. Nu vă povestesc că nu erau hârtii pe jos nici în sat decum în curtea şcolii. Pe la ora 11 ne-au masat pe toţi în „sala mare”. De regulă şcolile, instituţiile şcolare, sunt renumite pentru animaţia, voioşia şi tinereţea, aveau un zumzet caracteristic. Noi eram „o şcoală” într-o sală de 8/6 şi se auzea cum directorul se plimba pe ştergătoarea de picioare. Probabil că şi el îşi repeta vorbele ce urma să le adreseze ilustrului scriitor Nicolae Jianu. Am făcut noi repetiţii la :” ce avem voie să întrebăm şi care v-a pune întrebarea aceia şi care cealaltă”. În sfârşit se aude afară ceva mişcare. Scriitorul era însoţit de activistul cultural, primar şi alţii. De fapt nimeni de aici n-a văzut încă un scriitor în carne şi oase şi se ţineau după el cam jumătate populaţia satului. Nicolae Jianu a urcat la noi, a salutat şi a primit un:”Bunăăă ziuua, tovarăşe scriitor!” , după care activistul cultural ne-a făcut o succintă prezentare a scriitorului Nicolae Jianu după care ne-a spus câteva vorbe scriitorul ca în final să ne întrebe dacă noi dorim să-l întrebăm ceva. Noi şi până acum numai la scriitor ne uitam să-l descoasem, să observăm ceva deosebit ce au numai scriitori. Se pare că n-am văzut. Era un bărbat potrivit ca înălţime, şaten poate mai negricios ca muntenii, apoi parcă nu se mai înţelegea nimic din ce discuţii se purtau acolo. Conversaţiile au devenit „telepatice”. Directorul nostru a intrat în criza de mimică surdă. Corpul profesoral era numai „ochi şi urechi” fără gură. Pregătisem un program de întâmpinare. Toată lumea-l „frigea” pe scriitor din priviri şi nimeni nu spunea nimic. Într-un târziu ne-a salutat şi a plecat. Noi am rămas încă o bună bucată de vreme fără comenzi, apoi ne-am retras din şcoală. Nicolae Jianu a stat mai multe luni la Casa de Creaţie din Valea Vinului. Ne-a mai vizitat şcoala şi ne-am cunoscut mai îndeaproape. În cartea scrisă în acea perioadă IZVORUL ROŞU se află destule întâmplări cu oamenii din sat şi a folosit multe din numele noastre: Levay, Bureacă, Piţula,Terşansky, Banias, Flămând etc.

(18 august 2001)

Secole de-a rândul, milenii chiar, ne-am lăudat şi eram mândrii de noi, de românismul nostru, de limba şi obiceiurile noastre, de costumul românesc din ce în ce mai scump, de horele noastre, de omenia noastră. Secole de-a rândul, milenii chiar, eram entuziasmaţi că semănam la port şi expresia feţei şi a mândriei pe care-o exprimă (laudă acelui care a făcut acest lucru) dacii pe Columnă, omagiul imperial adus lui Traian după cucerirea Daciei. Uni-i spun actul de naştere a românilor, cert este că oamenii sculptaţi acolo au şi astăzi aceleaşi feţe cu ale noastre, dovadă că acei oameni au fost şi sunt poporul băştinaş al acestor locuri. Până la al doilea război mondial, la toate adunările la toate ceremoniile, populaţia satelor şi diriguitorii lor care reprezentau poporul român, erau costumaţi în portul popular românesc. A venit războiul şi ca în ori ce parte a lumii şi aici s-au împuţinat bărbaţii şi acolo unde lipseau bărbaţii, femeile trebuiau să le i-a locul. Femeile noastre, mamele noastre, au fost adevărate păstrătoare de naţie. Ele erau dascălii şi transmiţătorii de tot ce înseamnă românesc, de cântece de cusături şi jocuri, obiceiuri şi educaţie. Dacă au trebuit să muncească pe post de bărbaţi, vederea le scădea la cusut de mărgele pe ii şi zgărdane, acul tremura şi oboseala le frângea oasele. Până prin 1982 când populaţia masculină cu cea feminină s-a echilibrat. Ar fi trebuit ca în acest domeniu să avem o mică revelaţie. N-a fost posibil. În ţara noastră tinde să dispară un cuvânt milenar, soţie. Sau altfel spus :”să o ţină”soţul să fie capabil să-şi întreţină nevasta şi copiii din ce câştigă el, bărbatul. Nici altădată şi nici acum nu se poate. În căutarea unui serviciu, femeia vine la oraş. Cam tot prin ‘82-’83 populaţia urbană se echilibrează cu cea rurală. Da, dar în afară de femei mai fug din sate şi ţărorăşenii, cum îi cataloga un distins ziarist, pe acele persoane cărora munca la sat li-se părea prea grea şi se transformai într-un fel de NILĂ( vezi Moromeţii lui M. Preda), oameni, care neplăcându-le munca de nici-un fel, nu le-a plăcut nici învăţătura, ei rămânând doar la ce era vulgar în satul lor. Ăştia s-au adunat cu « şmecherii » de oraş şi uite aşa horile au devenit un Disco vulgar, cu bâţieli ce ăntrec spasmele vacii nebune. Aici suntem. Se pare că ne cunoaştem fiecare potenţialul, dar pământul a fost dat cui nu i-a trebuit. Cojoace nu se mai fac fără piei de oaie, maramele fără fir de borangic şi altele ca acestea.Cu toate greutăţile prin care trece acum ţara, cineva ar trebui să ia cîte ceva din cele prezentate aici, şi să faciliteze meşteşugurile tradiţionale, asanarea folclorului şi poate chiar nişte bani care să permită punerea unei noi cărămizi la românism, la educaţie până nu reuşesc toşi copiii să-şi lovească părinţii cu picioarele (se pare că pentru astfel de sporturi s-au aflat bani) altfel vom deveni toţi Levişi.

(iunie 2001)

Aceste lucruri le-au observat şi acei care ne-au vizitat şi îl voi cita din nou pe negustorul din Tomaso, care după ce a vizitat Constantinopolul, ajungând în Moldova zicea: Femeile sunt foarte gospodine. Fac toată treaba casei, ele vorbesc liber şi prietenos cu bărbaţii de faţă cu toată lumea. Când aduc de băut ori de mâncare, gustă ele întâi. Când moare cuiva soţia, ca să se ştie că e văduv, merge câteva zile prin oraş cu capul gol”. Acestui respect al demnităţii feminine de către român are „răspuns” şi în comportamentul femeii, în afară de faptul „că-i ţine casa”, femeia îşi creşte copiii în respect şi dragoste faţă de tată, cu toate că nu-şi bate niciodată odrasla. Este suficient să se uite urât către copil în cazul în care acela a greşit. Corecţiile sunt apanajul exclusiv aplicate de mamă. Acesta este apanajul ei cum ne încredinţează şi Ion Creangă. Doamna casei în modul de adresare ”oficial” soţului îi spune”dumneata”, ceia ce este un lucru frumos, iar în educaţia care o face mama copilului rolul taţilor se apropie de legendă. Înainte de culcare nu uită niciodată ca în rugăciunile lor să dorească „să se întoarcă întreg şi sănătos” , că dorit după câte vedeţi era. Acest mod de educaţie în generozitate, respect, omenie şi demnitate nu putea să nu-şi aducă aportul în formarea poporului român, popor preţuit de toată lumea care l-a cunoscut şi care-i admiră înaltele calităţi morale, spirituale şi de aleasă ospitalitate.