(iunie 2001)

În acest ritm impus de vremuri, toată lumea îşi dă seama că reconstruirea caselor din lemn, atât de frecvent distruse, trebuia să devină „industrie”, la care se adaugă şi o muncă colectivă de cooperare. Cu toate că românului I s-au dat multe bătăi de cap, având de lucru cu atâtea feluri de oameni, a rămas un om milos, un om de omenie, nedându-se niciodată la cruzimi gratuite cu excepţia domnilor Lăpuşneanu, Ţepeş şi Ţepeluş, care prin metodele folosite au vrut să îngrozească pe turci şi pe trădători pentru ca şi ţara aceasta să aibă un prinos de linişte. Revenind la mila şi ospitalitatea românului, doresc să mai spun că poporul acesta nu s-a perfectat în închizători, garduri şi ziduri deoarece el avea o fire deschisă. Şi pentru a arăta cât este de primitor, uşa la tindă era deschisă şi vara şi iarna, el neavând ce ascunde de ochi altora, dar mai ales să se şi vadă că-i primitor, „că uşa-i deschisă oricui” vine cu gânduri bune şi-i solicită bunătatea. Când placa de acasă , pentru a nu-i intra orătăniile sau vre-o jivină în casă, închidea uşa dar nu cum înţelegem noi astăzi. O „trăgea”, o „apropia”şi punea mătura în uşă. Acest semn se respecta, nu aveai voie să te apropii de casa lui.
Omenia românului mai cuprinde şi alte aspecte. Respectul şi credinţa în femeie, în femeia iubită sau nevastă, mamei, fiicei, urmare firească faţă de „jumătatea” lui, care a asigurat continuitatea naţiei acestea pe aceste pământuri. Până la vârsta de 10-12 ani copii erau exclusiv în grija mamelor sau a femeilor, dacă stăteau împreună cu ”bătrânii”.Ele făceau educaţia viitorilor românaşi sau românce. De la ele învăţau limba, obiceiurile, dragostea de ţară, portul, religia, totul. Într-un cuvânt, de la ele învăţau de ce sunt români şi care-i rostul lor pe pământ. Găsim într-un bocet şi chiar într-o frază din cărţile bisericeşti că:”bărbatul ori cât este de rău nu este aşa de rău ca femeia”. Sintagmă care se referă la faptul că tânăra mlădiţă a acestui neam, primeşte educaţia civilă şi morală de la mamă, bunică, mătuşi. Dacă ele nu-şi fac datoria sau învaţă copilul ceva necuviincios, păcatul este al lor, al femeilor. Pe lângă îngrijirea copilului, nevestele nu de puţine ori trebuie să-şi „îmblânzească” proprii bărbaţi, să-i facă mai miloşi, mai blajini, mai înţelegători, deoarece erau şi vremuri din acelea că se culcau pe pace şi zorile le apucau în război. În acest caz bărbaţii aveau obligaţia exclusivă de apărare a gliei, iar femeile şi bătrânii trebuia să instruiască tânăra generaţie.

(iunie 2001)

În timp ce toată lumea, toate religiile din acea vreme propovăduiau „viaţa de apoi”, dacii nu găseau altceva mai bun decât să se bucure „trimiţând” un nou mesager la Zamolxe. Când toată lumea a trecut la catolicism, noi ne protejam religia ortodoxă, ca atunci când ortodoxia a devenit o modă să protejăm greco-catolicismul…Citind toate acestea unii ar crede că românii schimbă religiile după modă. Nu românii considerau că ceia ce au ei, ce le aparţine, este un „bun”. Bun material sau spiritual. Ai lua „bunul” însemna al provoca la luptă adevărată, convingerii şi puterii lui din acel timp. De menţionat că printre români, spre deosebire de „alţii”, nu s-au găsit nici fanatici religioşi. Şi nu s-au găsit pentru că religia cea mare a românului, religia gliei şi a îndatoririlor faţă de ea, îi permitea prea puţin timp pentru religiile celelalte sau, mai departe mergând,pentru destrăbălări. Dar atunci când românilor nu li s-a dat voie să-şi facă biserici mari şi biserici din piatră, ei au ştiut să-şi facă biserici cu înălţimi mai impozante ca a ori cărei catedrale. Aceste biserici din lemn sunt mai frecvent vizitate ca altele datorită îndrăznelii prin care au reuşit să se impună în rândul bisericilor.
Marea credinţă a românului era în oameni. Şi nu şi-a „fabricat” o fizionomie stas a omului, El a luat omul „aşa cum este”., cu bunătatea şi păcatele lui. Omenia aceasta era fără margini, lucru ce am ruga să se înţeleagă aşa cum e. Când vorbea feţei unui OM, ştia că se adresează feţei DOMNULUI.
Oamenii acestor locuri au devenit conştienţi din timpurile diferitelor faze istorice că fără UNIRE nu sunt nimic, nu pot exista. UNIREA a fost o altă mare religie a lor care îi solidariza. Când doreşti unirea „sămânţa de scârbă” şi ura nu se cultivă. Unirea i-a făcut pe români. Primele sate ce au luat fiinţă, prin roirea neamului, lucrau pământul în devălmăşie, tot timpul chiar şi astăzi în zonele de munte se mai practică acest obicei pentru a crea unitate familială şi a nu risipi bunurile familiei. Nu existau legi scrise., dar era legea pământului pe care toţi o respectau. Sentimentul de întrajutorare se impunea de la sine. „Eu îmi fac casă cu ajutorul vecinilor, vecinii când îşi vor face casă vor avea ajutorul meu”. Datorită deselor războaie care au avut loc pe glia ţării, lipsurile diferitelor obiecte, scule sau chiar animale, se estompau la oamenii care se puteau împrumuta unul de la altul fără pretenţii de cămătărie. Până nu demult în satele de munte „banul nu umbla”, nefiind nevoie de el între oameni. Necesitatea banilor apărea doar când apăreau îndatoririle fiscale cu toate că şi aici funcţionarii s-au obişnuit să preia animale sau produse în preţul impozitelor. Toate schimburile erau de întrajutorare ţi schimb în natură. Fără acest mod de trai nu se poate imagina perioada istorică a lui Ştefan cel Mare Şi Sfânt, în a cărui timp de domnie au fost 45 de războaie, momente după fie care trebuia de luat toate de la început, ştiind că poporanii îşi aprindeau singuri bunurile la „plecarea de acasă” . „Tot ce nu aţi distrus va fi folosit de duşman împotriva voastră”le spunea marele Domn.

(mai 2001)

Poporul nostru nu a fost niciodată răsfăţat de soartă. NU a avut niciodată un trai prea îmbelşugat. Dar lipsa pământului îl făcea să se simtă în plus, să nu mai aibă nici-o rădăcină, nici-un rost. Era un „purtat de vânt” şi acest lucru-i greu de suportat Nu a avut niciodată prea mult, a fost jecmănit de boier, de domn, de alţi asupritori, dar toate le-a îndurat până şi-a pierdut pământul….Acesta n-a putut să îndure. Fără pământ nu mai exista…El nu mai avea „patria lui” şi atunci se lupta s-o recâştige şi pentru el să fie om cu drepturi depline, să fie răzeş. Acestea erau trăsăturile de luptă şi viaţă. Încercări definitive pentru care uneori se optează o singură dată în viaţă. Dar nu numai aceste calităţi au uimit lumea, lucruri la îndemâna oricui care ar fi putut face şi alte naţii poate mai avute, şi totuşi nu le-au făcut. Este vorba de ospitalitatea, care acei ce au beneficiat de ea o denumesc „românească”, şi care se pare că nu mai are pereche în alte ţări. Pe la 1650 Alberti, negustor italian, venind de la Tomaso spune: „Iaşul este a Domnului şi are dreptul să te trimită în ori ce casă şi oamenii primesc pe străin foarte bucuroşi, fiind foarte ospitalieri”. Noi am putea parafraza: „Iaşul este a domnului dar casa e a omului” şi de la acesta a primit ospitalitatea. De unde un popor atât de hărţuit de toate neamurile pământului, de toate valurile istoriei a dobândit asemenea calităţi, ce nu pregetă să le recunoască ori cine? Ce i-a transformat pe aceşti oameni? În loc să apară ca nişte lupi hăituiţi fioroşi şi gata ori când de ceartă, să devină ce-i mai ospitalieri oameni. Pare un paradox acest lucru. Poporul nostru, iubitul nostru popor, a fost un popor credincios. Spre stupoarea multora, credinţa lui nu s-a limitat numai la religie. Dimpotrivă, am putea zice că era foarte credincios, dar marea lui credinţă era în oameni, în pământul care-l hrăneşte şi în familie. Fără să facem o expertiză ecleziastică constatăm că religia pe care el a adoptat-o poporul român era de natură protestatară, pentru acei care pe moment ne-au subjugat sub o formă sau alta.