Puteai să mergi în excursie unde-ţi dorea sufletul, sau unde ai fi dorit. După cum şti, până atunci nu “n-au dat pe nici unul banii afară din casă” ca să-ţi poţi permite aşa ceva. Acum aceste vise au devenit realitate. Întâmplarea a făcut ca datorită lucrărilor de construcţie de la Porţile de Fier 1, care au ajuns la final, am putu urmări inundarea viitorului lac de acumulare şi odată cu el insula Ada Kaleh. Aproape toţi angajaţii flotaţiei au făcut această excursie în celălalt capăt al României. Continuând cu excursiile, am luat la rând mănăstirile din Moldova şi alte trasee de vis. Vă puteţi imagina în ce stare de exuberanţă trăiam. Cine eram noi în acele vremuri! Mai adăugaţi acestei stări şi faptul că am avut atâţia vizitatori în flotaţie, vizitatori de “mare calibru”, şefii de state, miniştrii din varii domenii începând din Cuba şi terminând cu Australia. Bineînţeles că toţi doreau să cumpere câte o “flotaţie cu covoare”, pe care s-o ducă la ei în ţară, de la IMMUM. În acea perioadă am văzut atâţia şefi câţi poate nu vede un bucureştean într-o viaţă. În plină “efervescenţă creatoare de muncă” de bucurie şi încredere se găseşte un “cineva” care nu are altceva mai bun de făcut, decât să facă o demonstraţie “altcuiva” că schimbarea fluxului tehnologic, ar putea duce la un succes “şi mai şi”. Doamne dacă ne-ar fi spus cineva ce va urma ar fi fost judecat pentru propagandă antiproletară. Nici “duşmanii de clasă” nu şi-ar fi putut imagina o asemenea răzbunare şi cu o astfel de „reuşită” S-au întâmplat lucruri de neimaginat pentru experţi, nu pentru oamenii simpli. Lucruri imposibil de redat, dar posibil ca apocalipsa de s-ar fi pornit nu cred că ar fi fost aşa de groaznică.
Uzina noastră de prepare, uzină fruntaşă, uzină model, s-a transformat într-un iad. Schimbându-se fluxul tehnologic, s-au schimbat reactivii şi în final totul a dus la formarea unei spume consistente, care atingea în unele locuri chiar trei metri. Se bănuia că în anumite locuri ar putea fi un utilaj, un motor, pompă, numai datorită faptului că acolo se formau ceva vârtejuri formate din acea spumă. În aceste condiţii de muncă, tot mai mulţi erau acei care părăseau flotaţia căutându-şi alte locuri de muncă, eventual alte întreprinderi, chiar dacă părăseau Băiuţul. Tot ce înainte se executa planificat, acum se făcea la “sfânta întâmplare”, şi cum e normal, în asemenea situaţii, au început avariile, accidentele etc.…
Cum toţi care erau meseriaşi buni plecau, noii veniţi în locul lor, erau persoane care nu doreau să lucreze în CAP-eu cu cinci lei pe zi, când aici câştigau atâta într-o oră, şi se angajau în flotaţie. Marele neajuns al acestor noi angajaţi era faptul că ei nu aveau nici-o noţiune despre disciplina muncii Habar n-aveau de ce înseamnă o flotaţie, şi nu ştiau mai nimic din ce ar fi fost normal să cunoască. Nu erau capabili să sesizeze pericolul, cauzele lui. “Ăştia ne sunt oamenii, cu aceştia defilăm”, dar nu se specifica pe care… lume. Aşa s-a început ca morile de minereu, să macine şi oameni.
Moara frumosului morar “a căzut” în jurul orei 21. “Noul regulament” nu permitea părăsirea utilajului, a serviciului, dacă nu era în stare de funcţionare, până nu reintra în circuitul productiv. În moară au intrat doi lăcătuşi; Tudor şi Ioani cu obligaţia de-a scoate blindajul căzut. Barele se desprindeau uşor, numai că pe măsură ce dădeau jos vechea căptuşeală, moara îşi schimbă continuu centrul de greutate. Omul care trebuia să blocheze moara în poziţia necesară efectuării decăptuşirii bandajelor, în loc să execute frânarea cu frâna, s-a mulţumit “s-o ţină” cu o rangă. La o alunecare a răngii, moara a început să se rotească cu cei doi lăcătuşi în ea. Lăcătuşii din moară, c-o prezenţă de spirit nemaiîntâlnită, ori poate că i-a mai iubit Dumnezeu, au început să alerge în sens invers printre bare şi segmenţi, sărind în sus la ori ce întâlnire cu barele, reuşind să scape cu picioarele întregi şi ne măcinaţi.

La oprirea morii, lăcătuşii au ieşit afară, dar nu au mai vrut să intre în moară. Era de înţeles. Nu se întâmplă două minuni în acelaşi loc, în aceiaşi zi. Colegii care i-au înlocuit, s-au asigurat că moara are frâna pusă, după care au intrat în moară. Au început să dea jos resturile de blindaj. Dacă cu barele nici ei n-au avut probleme, în schimb segmenţii nu-i puteau desprinde de pe capetele morii. Stăteau atât de bine de parcă erau sudaţi. După epuizarea metodelor de lucru obişnuite, au pus mâna pe baros şi pe o daltă cu coadă şi au început desprinderea segmentelor. În jurul orei două din noapte, s-a auzit un urlet înfiorător. O ţandură de oţel desprinsă din capul dălţii i-a perforat ochiul lui Mircea. Maşina de intervenţie l-a dus la policlinică. Era noapte şi acolo. Oamenii dormeau şi ei chiar dacă era de gardă şi ca ori ce om trezit din somn, nici medicul nu vedea mai bine. După ce a spus că ţandura a fost scoasă, ia pus un pansament şi l-a trimis la lucru. Dimineaţa, medicul oftamolog l-a suit în AVIASAN (avionul sanitar) şi trimis la Cluj. La ora 8, Mircea era mai sărac cu un ochi. Dacă până acum s-a descurcat rău în viaţă cu doi ochi, ce-i va rezerva viaţa cu un singur ochi. Prima “palmă” dată de viaţă a fost că l-a părăsit logodnica si acum după mult timp vă pot spune că nu l-a dorit nici-o fată de soţ, cu un singur ochi, dar câte i-a pătimit sufletul, numai el ştie. “Leacuri la inimă nu-s”. A fost una din întâmplările care m-au marcat şi pe mine, dar a rămas uimirea acestui fapt cum unii “prin binele” făcut de ei nenorocesc o lume întreagă”. Schimbarea fluxului tehnologic a schimbat toţi oamenii din flotaţie, a distrus un lucru bun şi a deschis calea nenorocirilor pentru alţii.
Elisabeta credea că ultimele vorbe spuse de Paul, ori parcă întreaga povestea o ştia din altă parte. Dar şi-a amintit-o pe aceasta, deoarece era singura poveste, ori poate singurele cuvinte din partea lui Paul, care nu-i erau adresate ei, erau unicele sale cuvinte în care nu s-a simţit “obligat” să-şi curteze cumnata.
După reaudierea acestei groaznice poveşti, Elisabeta pentru a-şi reordona gândurile şi de cumva o să reuşească, să beneficieze de faptul că era în Băiuţ pentru a-şi “reîncărca bateriile”. Uşor, uşor, gândurile-i fugeau încet spre trecuta-i tinereţe, cu necazurile şi bucuriile ei, ca a oricăruia om de fapt.
Cu puţin timp înainte de moartea mamei sale, Elisabeta era considerată FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, şi după numai câteva luni… din aceasta a devenit:

“Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altariul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil”
Versuri scrise de Eminescu, cu toate că în acel moment mai bine i se potriveau, alte versuri mult mai triste, ale lui St.O.Iosif:

“La ce amarul deznădejdei multe,
Zădărnicia unor lacrimi smulte,
Biet suflet gată să-şi pornească zborul?
Alină-ţi plânsul, potoleşte-ţi dorul
Şi-ntoarce-te spre Atotoateştiutorul;
El singur numai poate să te-asculte”.

La acestea şi la altele medita Elisabeta. Confirmarea FRUMUSEŢII BĂIUŢULUI, naşte şi rivalităţi care cu greu se înăbuşă, de cumva se întâmplă aşa ceva. Cu Maria, cealaltă fată “rivală” n-a avut niciodată probleme.

Are în schimb probleme cu soră-sa, cu Ana. Evenimentele s-au succedat rapid. După moartea doamnei Maier, la scurt timp Ana s-a căsătorit. Acuma căuta să-l atragă pe Maier de partea ei şi s-o îndepărteze pe Elisabeta de lângă soţul ei, ea nutrind o mare gelozie pe toată lumea, datorită faptului că soţul ei îi dădea destule prilejuri pentru a-i alimenta gelozia. Şi evident şi-a mai adus aminte (să fi uitat oare?) că şi ea ar fi putut fi FRUMUSEŢEA dacă, … n-ar fi renunţat. Ana a reuşit să-l atragă pe Maier împotriva Elisabetei. Cu o uşurătate de neimaginat Ana a reuşit să-i insufle faptul că, insuccesele matrimoniale ale lui Maier, sunt din cauza Elisabetei, care le face “zile fripte” candidatelor. Ana se gândea că o dată scăpată de soră-sa, o să poată profita mai bine de taică-său, lucru care sa adeverit imediat. O dată plecată… în lume Elisabeta, Maier i-a făcut Anei şi mobilă dar şi casă, ocazie cu care s-a mutat din vechea casă părintească, stând singuri ca doi porumbei. Elisabeta nu era o smiorcăită, era luptătoare, dar când şi-a dat seama că nu-i dorită în propria-i familie, că aici nu mai are pentru ce lupta, deoarece pentru ea, aici, nu mai era nimic. Nimic nu-i mai dureros decât “tăierea rădăcinilor” şi imposibilitatea refacerii legăturilor distruse. Când nu mai există pe lume măcar o fiinţă care să te poată înţelege, e normal să-ţi pui întrebarea: dacă mai are rost să trăieşti pe această lume? Aici unde nimeni nu-ţi datorează iubire, respect, mângâiere sau preţuire, faţă de umila ta persoană, aici unde a ta familie te alungă, te renegă. Dacă pentru ei, pentru familia ta ai devenit un nimic, pentru acei pe care îi iubeşti, ce pretenţii să emiţi faţă de oamenii străini, pe care nici nu-i cunoşti. Atunci când îţi plânge sufletul în tine de durere, când vezi că nu ai unde să pleci, şi nici alte posibilităţi, e normal că şi mintea ţi se zdruncină trecându-ţi prin cap cele mai negre şi idioate lucruri, care o dată cuibărite să-ţi împingă fiinţa, spre ceea ce nici n-ai îndrăzni să gândeşti într-o situaţie normală. S-ar fi putut ca şi Elisabeta să fi trecut prin această fază de deznădejde, în care să nu găsească nici un sprijin, dar ea era o fiinţă iubitoare de Dumnezeu şi credinţa îi întărea firea. Se spune că: “Unde se închide o uşă se deschide o fereastră”. Într-o seară neagră precum era şi sufletul Elisabetei în ultimul timp, când chinurile la care era supusă de taică-său şi de soră-sa au ajuns la apogeu, s-a întâmplat ca, după ce tatăl şi sora sa i-au “administrat” o bătaie proaspăt ruptă din Rai, Elisabeta scăpând din mâinile lor, s-a baricadat în camera din faţă reuşind să interpună uşa între ea şi agresori. Acesta se pare că a fost ultimul act de “lămurire” că ea nu mai este dorită acolo şi cu tristeţe se gândea la primul pas care urma să-l facă la părăsirea casei părinteşti, lucru despre care în acest moment habar n-are cum va fi, şi ce se va mai întâmpla cu ea. Într-un târziu, aude ciocănituri în uşă, după care aude voci de bărbaţi. În prima fază s-a bucurat că cel puţin va putea plânge şi nu va fi auzită. Nu a trecut mult şi taică-său a început să-i bată la uşă, cerându-i să iasă afară. Elisabeta bănuia că “dincolo” se întâmplă ceva. Cu baticul şi-a şters lacrimile, dintr-o vază a luat ceva apă să-şi spele faţa şi a ieşit să vadă despre ce îi vorba.
Ieşind din cameră a simţit ceva deosebit, dar nu-şi dădea seama despre ce este vorba:
.
“Cu mila-i nesfârşită-i ceriul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.” (O.GOGA)