În această atmosferă, de tinereţe, de bunăvoinţă şi sinceritate, de muncă neostoită, viaţa familiară a lui Maier şi a Elisabetei, se scurgea neobservată în acel torent de muncă şi de preocupări multiple, reclamate de “oamenii din Vale”, de mineri, care erau nişte entuziaşti sinceri ce-şi ofereau prietenia necondiţionat, fiind capabil de orice sacrificiu în favoarea celor cărora le acordau prietenia lor şi sufletul lor. Acesta era cadrul în care se desfăşura şi viaţa familiară a cuplului Maier şi în această nesperat de frumoasă prietenie şi tovărăşie în orice fel de muncă, timpul parcă zbura atât erau de preocupaţi şi incluşi în toate problemele, încât, pe neobservate, Elisabeta, doamna Maier i-a dăruit două fetiţe, pe Ana şi Elisabeta, care creşteau pe văzând cu ochii, cum creştea şi reputaţia lui Maier. Ce era poate cel mai interesant pentru el, pentru Maier, că a început a început deja “să scoată” primele generaţii de tâmplari, aici în Petroşani. Bucurându-se de această atmosferă prietenoasă care s-a format în jurul familiei sale, de înţelegere şi bunăstare, trecând peste vârsta critică, considerată de medicii de atunci în creşterea copiilor, lui Maier îi era tot mai dor de locurile de unde a plecat, de Băiuţ, unde îl aştepta atâta muncă şi atâţia prieteni şi prietenii, oameni care în aceşti ani l-au însoţit în gândul şi faptele lor, şi aici în Petroşani. Într-o bună zi Maier i-a spus Elisabetei să se pregătească de întoarcere. Să fi fost prin anii “27 când şi-au făcut reapariţia în Băiuţ cu mare bucurie. Erau fericiţi din toate punctele de vedere. Aveau copiii, îşi vor revedea prietenii, aveau şi bani să-şi termine casa. Ce nu ştia Maier atunci, era că întotdeauna va avea un gând, niciodată ostoit, după prietenii şi prieteniile ce le-a părăsit din Petroşani. Era vorba despre acei oameni, care au ştiut cum să-i integreze în marea lor familie, să-i ajute în greutăţile ce le-au avut, prieteni pe care nici nu mai ştia dacă va mai avea ocazia vreodată să-i vadă..
Maier şi-a reluat munca lui obişnuită în acest sat, ce vieţuieşte la gura minei Brainer ori Văratic. Cu toate comenzile ce au rămas în urmă, “printre picături” se străduia să-şi termine casa începută înainte de “croazera de Petroşani” cum îl tachinau uneori prietenii. În perioada imediat după ce soţia ia născut cele două fetiţe, Maier cu toate că nu şi-a trădat meseria, în privinţa educaţiei fetelor era mai atent, mai pe fază, deja avea o preocupare continuă pentru cele două fiinţe atât de dorite, raportat la cealaltă perioadă, când a avut ceilalţi copii şi când creşterea şi educarea acestora era treaba exclusivă a Elisabetei. Nu şi-a uitat nici religia, mai ales că în Petroşani bisericile erau mult mai multe raportat la de unica biserică din Băiuţ, facilitate de care a profitat şi el bucurându-se de participarea la fiecare dintre slujbele.
Maier fiul unui fost colonist german, chemat aici la solicitarea patronilor din acele timpuri, era căsătorit cu doamna Maier, Elisabeta, băştinaşă din satul acesta care la vârsta adolescenţei a fost la rândul ei, o FRUMUSEŢE a Băiuţului, femeie care a ştiut “să-l pună pe jar” pe domnul Maier.
Pe cât era de milităros Maier, pe atât era Elisabeta de blajină, de înţelegătoare, de răbdătoare. Viaţa familiei Maier era viaţa obişnuită a oamenilor de pe acele meleaguri, în acele timpuri, când soţia se adresa soţului cu “dumneata” iar rolul social al femeii se “reducea” (ca variaţie nu ca volum) doar la creşterea şi îngrijirea copiilor şi a locuinţei, la gospodărirea averii, dacă aveau, animale sau păsări de crescut. Faptul că Maier era unicul meşter de mobilă din ţinut, presupunea că-i intrau în casă şi mulţi oameni avuţi, patroni, oameni cu puteri de decizie, cu toate acestea, chiar dacă în casa ei se puneau la cale afaceri care uneori, e normal, priveau şi propria ei familie, averea ei, sau cum a fost acea plecarea în Petroşani, ea ca şi gazdă, ca femeie, avea obligaţia ca soţul său şi partenerii de afaceri să fie serviţi “cum trebuie” în timpul în care se reglau afaceri.

Acest fenomen de înrobire a nevestelor era un lucru comun, obişnuit acelor vremuri, păstrat din “negura vremurilor” negre pentru femei, când ele nu erau considerate decât om de gradul 2 . Probabil că din acele timpuri să se fi păstrat butada:
– Măi Ioane, parcă vine un om.
– Ba nu. E o femeie. Cu toate acestea nu puţini bărbaţi îşi îndeamnă femeile să se revolte împotriva acestei nedreptăţi cum o face şi Eminescu în următoarele versuri, care se potrivesc şi în acest caz:

“De cât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne?viaţa ginţii mele,
Decât o soaţă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!”

O altă poezie cunoscută, a lui Coşbuc de această dată, suntem (sunt) sfătuiţi să ne mulţumim şi să preţuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat:

“Trăieşte-ţi doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?”

şi cu toate acestea, după nenumărate sarcini, în condiţiile precare ale medicinii de atunci, după munca fără întrerupere dintr-o casă mare, cu pretenţii mari, sănătatea doamnei Maier se ruina vizibil. Era însărcinată, dar n-a reuşit să mai aducă încă o viaţă pe lume, murind atât ea cât şi copilul, în timpul naşterii. Elisabeta n-a rezistat timpului şi muncii reclamate de pretenţiile gospodăriei sale. N-a reuşit atât să trăiască să-şi vadă fiicele la casele lor. Soarta i-a fost împotrivă. Jalea a fost mare, ca la ori care “dispariţie” a mamei, a femeii, polul, elementul de polarizare a liniştei şi toleranţei, a armoniei oricărei familii, soţia, factorul de stabilitate şi siguranţă a ori cărei case. După trecerea unei perioade de la acest trist eveniment a urmat o perioadă de “trezire”. Unele lucruri au rămas în faza în care erau când trăia Doamna Elisabeta. Aceste constatări, mai bine spus: aceste lucruri nefăcute de nimeni după moartea soţiei, pe militărosul Maier l-au scos din “ţâţâni”. Prima dată el nefiind angrenat în asemenea tipuri de munci, a constatat că multe au fost “omise”, lucruri care altă dată se făceau fără a lui participare şi nici nu ştia când şi cum se făceau acestea. Cum pentru el, principala preocupare fiind munca sa de tâmplar, nu s-a gândit măcar o dată să-şi inventarieze întreaga casă, dar acum, când fetele grijeau de animale, a observat că unele alimente lipseau, altele se stricau. Fetele n-au primit dreptul de-a umbla la „cutia cu bani” şi nimeni altcineva nu mai făcea cumpărături. Cu alte cuvinte, ar fi fost cine să facă, să ducă munca acestei case mai departe, dar…. Lucrul acesta l-a scos din ritmurile lui pe Maier. A început să devină nervos, să ţipe la fete, ba uneori le mai şi “altoia” cu toate că locuia împreună cu ele şi vedea şi el că fetele că lucrează întreaga zi. Familia sa, a cărui exemplu era de urmat în Băiuţ, după moartea Elisabetei s-a transformat într-un fel de cazarmă, unde Maier era caporalul şi fetele soldaţii.
Fata mai mare, Ana a observat că dacă-i “dă dreptate lui Maier” este scutită de reproşuri şi de bătăi. Dezorientat, Maier a început, să curteze diferite femei, situaţie care de cele mai multe ori transformă o casă în adevărat câmp de luptă şi suspiciuni şi face ca orice discuţie nevinovată să devină incendiară.

Dacă Ana se ştia liniştită pe lângă taică-său, dacă viitoarea nevastă mai avea încă nevoie de-a fi curtată, nu exista altcineva în capul căreia să cadă toate nereuşitele, să se spargă toate oalele, numai Elisabeta.
Şi cum pretenţiosul Maier a “probat” nici mai mult nici mai puţin decât zece femei, vă puteţi imagina că viaţa Elisabetei s-a transformat în calvar. Ana profitând de lipsa de control a lui Maier şi cu ajutorul unei candidate la căsnicia lui taică-său, a profitat şi s-a căsătorit cu un preparator pe nume Paul, băiat frumos de altfel, lăudăros de numai… şi cam… puturos. A fost şi el unul dintre curtezanii surorii sale Elisabeta, dar ea, Elisabeta văzând cam ce fel de persoană este, nu i-a mai acordat nici o atenţie, lucru umilitor pentru Paul, care se dorea tot timpul în centrul atenţiei şi toată lumea avea obligaţia să-i “soarbă” vorbele din gură, lucru ce-o scotea din sărite pe Elisabeta numai la gândul inepţiilor ce le debita.
Ca să nu fie urâcioasă, Elisabeta şi-a adus aminte că Paul i-a povestit odată o întâmplare, care de această dată, nu era o poveste clasică, specifică de flirt, cum frecvent obişnuia Paul cu orice persoană feminină, nu era o obligaţie de curtare a cumnatei era o poveste de viaţă din uzina lui de preparare. Poate că nici Elisabeta nu ar fi fost atât de împotriva lui Paul dacă vorba unuia “ar fi câştigat-o pe merit”. Dar “frumosul” Paul şi-a făcut loc cu pumnii înspre Ana, bătându-i pe principalii pretendenţi la mâna Anei.
Elisabeta se gândea că ar fi poate mai interesant să-l lase pe Paul să-şi povestească întâmplarea decât să vorbească numai despre „frumosul” de el. Povestea ce i-a spus-o Paul, poate că numai atunci să fi avut ea chef, sau politeţea să-l asculte, acel atunci era pe vremea când Elisabeta măritată fiind, avea o fetiţă, s-a reîntors într-o vară să “facă” câteva zile în Băiuţ, satul copilăriei sale. Paul începu:
“Poate nu ţ-aş spune această poveste, tristă de altfel, dacă nu l-aş întâlnii zilnic, dimineaţă de dimineaţă. Făcea acest lucru poate, doar “să mai ia o gură de aer” sau poate că inima frumosului morar, care-l trezea uneori de dimineaţă, foarte de dimineaţă, încercând probabil şi el să-i tragă”chiulul Doamnei Moarte. Ne salutăm de fiecare dată, dar îmi şi aminteşte de întâmplările mai puţin plăcute, oarecum mai aparte, petrecute pe timpuri la moara frumosului morar de altă dată, care astăzi, fie vară sau iarnă, veşnic îl vezi cu mănuşi, probabil că ele îi ascund nu numai tremuratul mâinilor ci şi petele lăsate de reactivi în lungul anilor.
Şi poate nici acest lucru nu mar fi determinat să ţi povestesc acele întâmplări, dacă n-ar exista unii oameni care convinşi fiind că fac bine aduc, atâta rău şi lacrimi semenilor, încât nu ar fi capabili să facă acest lucru duşmanii, cu voia, de asemenea performanţe. De atunci, de când s-au întâmplat lucrurile, pe care doresc să ţi le spun, au trecut mulţi ani, după alţi ani de necazuri şi lipsuri de toate nuanţele, când am ajuns în acea fază de construcţie a socialismului, în care, aveam şi noi ceva, aveam unele rezultate în economie şi construcţii palpabile, frumoase şi tot odată cu adevărat mobilizatoare. În urma acestor frumoase realizări, flotaţia noastră a luat locul I pe ramură şi ţară. Nimeni atunci, nu-şi putea imagina ce înseamnă acest lucru. Bine înţeles că nici noi nu ştiam înainte, ce se va întâmpla după acel titlu meritoriu. Luarea acestui loc fruntaş ne-a adus, în afară de salarii bune, condiţii excelente de lucru, locuri de vis (la fiecare loc de muncă s-au pus covoare naturale) şi cel mai plăcut lucru, maşinile O.J.T.-ului parcau în curtea flotaţiei. Fiecare salariat avea dreptul la trei excursii, indiferent de traseu, de lungimea lui.