Elisabeta era ultimul fruct al dragostei familiei Maier. Era ultimul şi cel mai preţios. În familia lor, imediat după acel prim război mondial, copiii, din şase născuţi de mamă-sa doar unul singur a trăit mai mult de un an, ceilalţi “s-au sfârşit” de dizenterie. În acele vremuri nu erau nici medicamente şi nici asistenţa medicală a acelor timpuri nu putea face minuni. Oamenii îşi înmormântau an de an fructele dragostei fiecărei familii, copiii, şi unele familii, cum era şi familia Maier, în afară de înmormântările anuale ale fetelor, unicul băiat, care a scăpat de moarte prin dizenterie, împlinind deja patru ani, l-au luat apele murind întunecat. Aceste îndolieri continue, aceste încercări de procreare şi creştere a unor urmaşi, care în final se transformau în înmormântări, coborau în suflete necrezutul sentiment de nulitate, de lipsa rostului şi sporului pe acest pământ, de incompatibilitate în împlinirea familiei. Toate aceste triste evenimente, lăsau urme adânci în viaţa familiei Maier. Deznădejdea era cu atât mai mare cu cât ei au “pornit în viaţă” cu dragoste şi credinţă, ştiind că bunăstarea lor va fi munca şi sănătatea lor şi a familiei lor. Dacă pe ei i-a ajutat Dumnezeu, de copii în schimb, nu se puteau bucura, cu toate că n-au abjurat de la credinţa lor, de la preceptele credinţei, ei fiind un cuplu cu temere de Dumnezeu, muncitori, oneşti, respectuoşi în relaţiile cu semenii. Maier, singurul om din această parte de lume care ştia să prelucreze lemnul până la înnobilare, el omul care era capabil să realizeze orice produs din lemn, indiferent că acesta se făcea în fabrici, erau mobile unicat sau fantezii. Realiza aceste superbe prelucrări a lemnului, după gustul şi pretenţia clientului, a posibilităţilor de plată. Nu există reper ce se putea executa din lemn şi el să nu-l ştie face, de la oliţa de noapte şi până la mobila de stil, o făcea atât de bine, de frumos, încât era o mândrie să ai în casă un obiect “ieşit” din mâna lui Maier. Pasiunea pentru lucru binefăcut era cunoscută în tot ţinutul. Cealaltă pasiune a lui Maier era pentru religie, pasiune înnăscută de altfel în casele fiecărui meseriaş. Numai că aici credinţa era mai mare deoarece în satul acesta, în Băiuţ, biserica lor romano-catolică fiind singura din sat, a servit la buna înţelegere între toate confesiunile existente, şi aşa se întâmplă şi astăzi când cele trei confesiuni îşi ţin slujbele în ea. Înţelegerea aceasta le-a impus-o chiar satul, condiţiile lor de relief, ne mai existând un alt loc unde s-ar fi putut construi altă biserică. Cu toate aceste fapte, fără a-şi alarma soţia, Maier şi-a dat seama că asupra familiei sale există o umbră, pe care nu ştia cum s-o îndepărteze. Nu ştia nici unde vine şi nici ce fel de păcate planează asupra lui, a familiei sale. Nevăzând nici-o deschidere la acest capitol, şi văzând cum îi „dispar” copiii ca într-o sacrificare jertfelnică, an de an, se rupea sufletul în el la citirea versurilor poetului :
“Copii sărmani, n-avură parte,
Şi steaua nu le-a strălucit;
Au rătăcit pe căi străine,
S-au prăpădit şi au murit…” Aşa stând lucrurile, pe Maier, tot mai des îl obseda un gând:
“Ah, dacă-ai şti-ncotro anume?
Acolo cum ai vrea să pleci!
Să uiţi durerile din lume,
Şi acolo să rămâi pe veci!…”(St. O. Iosif)

Zi de zi ideea din capul lui Maier prindea contur, cu toate că era o cruzime neobişnuită pentru el şi se gândea cum o să-i spună Elisabetei, soţiei sale, care nu şi-a părăsit niciodată satul natal.

O altă problemă era dragostea cu care era el înconjurat de băiuţeni. Plecarea lui din această localitate ar fi fost considerată ca o trădare. Apoi casa care a început să şi-o construiască şi căruia i-a pus deja struţul, în toamnă ar fi putut intra în ea, ar fi fost şi ei la casa lor. Cu toate acestea, sau peste acestea, Maier şi-a convins soţia şi era pe punctul de plecare… numai că nu ştia unde, moment în care a primit o ofertă din Petroşani, ofertă deosebită, care prin valoarea ei, făcea ca regretele să nu fie chiar aşa de mari că-şi părăsesc prietenii, munca, satul. Cu sufletul strâns, cu un cufăraş cu scule, Elisabeta soţia lui c-o bocceluţă. Copiii nu aveau, şi-au “luat inima-n dinţi” şi-au plecat în VALE. În Băiuţ (încă n-au plecat şi fac deja comparaţii), în jurul lui Maier, acasă la Maier, în atelierul lui Maier era o animaţie continuă. Tot timpul se găsesc curioşi, prieteni, cum va fi oare acolo în Vale? Au ajuns la Petroşani, s-au instalat şi s-a şi apucat de lucru, şi cât era de lucru! Una din primele observaţii ale lui Maier, în “noua lui reşedinţă” era de domeniul necrezutului. Băiuţenii ţineau mai mult la propriile lor lucruri, erau mai conservatori, mai economici, îşi reparau lucrurile, şi le îngrijeau, le întreţineau, cu alte cuvinte le prelungeau viata. Nu se despărţeau uşor de ele, referindu-ne doar la mobilă. Aici în Petroşani oamenii se despărţeau mult mai uşor de ori ce. Ei nu erau aşa de ataşaţi de obiecte. Şi le înnoiau des, le plăcea schimbarea, noutatea. Se putea spune cert că într-un an, aici aproape toate lucrurile “ se primenesc” prin înlocuire. Această schimbare nu era numai pentru lucru valabilă, chiar şi oamenii, societatea, era schimbătoare în acelaşi ritm. Ritm impus, probabil, prin asimilarea ritmului muncii, care era tumultuos. Cu toate acestea Maier era convins că de nu s-ar câştiga “atâta”, nimeni nu şi-ar permite să arunce uneori lucruri aproape bune, sau care cu un efort minim ar putea redobândi calităţile cerute. Pe de altă parte, în acest loc, unde pe Maier îl zgândărea orgoliul, a constatat lipsa unor meşteri buni, care să poată efectua aceste reparaţii în timpul necesar întreţinerii, normale de altfel.
Imediat după ce s-au stabilit, Maier a devenit curiozitatea petroşenenilor. Cum au început “s-i iasă lucrurile din mână”, pleca şi “vestea” odată cu ele. Avea Maier în jurul său atâţia curioşi, că de multe ori trebuia să-i roage să se “tragă” să se poată lucra. Curiozitatea petroşenenilor era şi justificată. Ei nu au văzut “o fabrică” de nici-un fel şi acum să apară un om care făcea lucruri care ei ştiau că “ele se fac numai în fabrici”. Cu alte cuvinte, lucruri care ei nu le puteau procura numai din magazine, acum ele “se fabricau” sub ochi lor. Pe de altă parte, Maier făcea minunăţii în meseria lui, faţă de munca brută ce o prestau ei. La început îi scotea din sărite “moşmoneala” lui Maier, apoi realizând nobleţea lucrului, acceptau că se poate muncii şi aşa. În trei zile să realizezi numai “lucirea” unui blat de masă. Pe de o parte era descurajant, pe de alta îşi doreau şi ei “să fi ştiut asemenea meserie”. O altă “uimire” era nu numai complexitatea lucrului dar şi multiplele cunoştinţe şi bogatele faze şi procese de muncă ce le aborda în munca lui Maier, ceea ce-i făcea invidioşi pe el care “a ştiut să-şi aleagă o meserie”. Dacă în Băiuţ îi era foarte greu să-şi găsească câte un ucenic, aici nu le ţinea minte numele acelora care-şi doreau să-i înveţe meserie. Ce s-o mai lungim, în două luni erau aşa de bine integraţi în Petroşani de parcă erau oameni ai locului. Se simţeau bine, se simţeau minunat! Aveau de lucru, aveau şi bani şi ce era mai de luat în considerare, oamenii de aici îi preţuiau ca “pe ai lor” nu ca pe “nişte aduşi de ape”. Acuma într-adevăr Maier nu-şi bănuia că a venit la “Cărbunari”. Acestor dovezi de preţuire din parte petroşănenilor, Maier omul care şi-a desăvârşit meseria în Germania, a considerat că într-un fel sau altul trebuie să-i asigure şi el de prietenia sa.

Cu ascuţitul său spirit de observaţie, a constatat că unul din defectele petroşenenilor era lipsa de a nu-şi preţui timpul liber. De aici a plecat ideea care spera să o realizeze, dar pe ascuns, lucru acum foarte greu de realizat cu atâţia “în picioarele lui”.
Chemat fiind la o zi de naştere sau onomastică, Maier a făcut cadou primul său şah realizat în Vale. Şahul acesta, artistic realizat, era aşa de frumos că-ţi mergea la inimă. Maier când a văzut cu câtă grijă şi dragoste desface omul şahul şi-l mângâie, şi preţuieşte realizarea… cu toate că habar nu avea de jocul de şah, a fost deosebit de fericit. E adevărat Maier s-a întrecut pe el, dacă putem zice aşa, toate piesele erau reale operei de artă. N-a folosit vopsea pentru disocierea pieselor, ci a folosit esenţe de lemn diferit realizând finisarea în două nuanţe. Ce să vă mai povestesc dacă omul iubea ceva… şi nici nu ştia la ce este bun. Dar musafirii ceilalţi încă s-au văzut “ eclipsaţi” de cadoul lui Maier dar le-a stârnit invidia faţa de fericitului posesor al şahului. Şi cum nici ei nu erau “născuţi” astăzi, făceau cum făceau, că săptămânal unul avea “ ziua” şi-l aştepta pe Maier cu mare nerăbdare să-i dea… şahul. Maier s-a” prins” de ploaia aceasta de “zile de sărbătoare” şi cu multă râvna şi bucurie căuta să le facă această plăcere. În puţinul lui timp liber a reuşit să înveţe pe câţiva şi jocul de şah, şi de acum să te ţii, toată lumea, toată ziua, jucau şah. E adevărat că nu erau maeştri, dar reuşeau alternativ să-şi “ia berile” unul de la altul. În final dând naştere adevăratelor “campionate” ale Văii, lucruri ce l-a pus pe Maier pe jar cu “ producţia” de şahuri. După ce a simţit un mic respiro în producerea şahurilor, când deja campionatele au devenit activităţi serioase şi respectate, nu numai în beri. Acum Maier le “cocea” o altă surpriză şi tot pe ascuns.
S-a apucat într-o buna zi să le facă ”mingi” şi cugle (kugli-popice) care într-un moment sărbătoresc le-a predat preşedintelui de sindicat. Această a doua surpriză i-a emoţionat pe toţi. Acum erau siguri că şi Maier ţine la ei. După ce i-au mulţumit în mod deosebit, căutau unde să amplaseze popicăria. Mulţumirile aduse, cât şi faptul că pe loc s-a dezbătut locul amplasării cuglăriei, i-a adus o satisfacţie deosebită lui Maier, care putea rivaliza cu aceste versuri:

“Omule, ce-n tine porţi
abisul uman şi culmile omeniei
al tău lăuntru fiind nu negură şi stâncă
ci inimă”
(Karol Josef Wojtyla – Papa Ioan Paul al II – lea)

şi atât de bine se simţea Maier între aceşti oameni, cu toate că el ştia câte le mai trebue la acestora până vor avea o popicărie. Era vorba de bani, de muncă, de timp, dar mai ales aici, ca şi la Băiuţ de altfel, problema era şi… terenul. Este posibil ca până acum, petroşănenii să nu fi avut asemenea gânduri. Acum dacă ai tot ce este necesar unei popicării, dar să n-ai popicărie, nu se făcea În plus minerii sunt oamenii cei mai nepotriviţi când este vorba… de aşteptat… şi mai ales şi câţiva ani. Nişte băieţi mai tineri, au început să i-a lucrul pe cont propriu. Au găsit ei un loc unde au considerat că ar fi posibilă realizarea cuglăriei. Au luat din curtea minei nişte bile manele, le-au fixat executând un dreptunghi, în care au început să care pământ, pentru realizarea pistei. Au netezit-o cu maiurile şi pe uscat şi pe umed. Apărea a improvizaţie, dar se putea juca popice. Un alt grup, de data aceasta de dugheri, au făcut un acoperiş provizoriu şi au mai făcut şi nişte bănci, astfel că această construcţie provizorie avea aproape toate cerinţele, pentru a se putea juca popice la un nivel acceptabil.