Acum după această deschidere a ta, a sufletului tău din această seară, m-a făcut să mă simt umilită şi ruşinată în sinea mea, de ce eu n-am fost capabilă să-ţi dezvălui gândurile mele, vis-à-vis de ale tale?
– Ai dorit tu să faci acest lucru?Doamne măcar de intuiam, să mai fi aşteptat puţin . Acum nu mai doreşti să mi-te destăinui?
– Mai doresc şi acuma, de ce nu, dar sunt sigură că destăinuirea mea nu va mai avea aceiaşi valoare, şi nici greutate pe care le poartă.
– Te rog totuşi spune-mi…
– Tot ce-mi doream să-ţi spun se rezumă la simplul fapt că eu nu te merit…
– Elisabeta cum poţi să gândeşti aşa, o întrerupe Iosif. Este o mare exagerare!
– Nu-i nici-o exagerare. Eu am o şcoală comercială, tu eşti licenţiat. Drumurile noastre s-or intersecta dor cu rodlii.
– Asemenea fel de „prietenie” ţi-am oferit eu? Dacă vorbeşti aşa, înseamnă că pe tine nu te atrage nimic la mine.! Că eu n-am avut niciodată credit la sentimentele tale!
– Iosif, nu are nici-un rost să ne ascundem, sau să ne facem că n-am observat. Studiile mele pe lângă ale tale, pe mine mă fac un… nimic. Doream să-ţi încă să-ţi mai spun că eşti omul cel mai bun din lume pe care eu l-am cunoscut. Altfel spus, eu n-am mai întâlnit o altă persoană atât de cumsecade şi deosebită cum eşti tu. De aici am ajuns la concluzia că eu nu te merit. Şi acest lucru astăzi mi l-ai demonstrat încă odată. Tot tu ai fost mai sincer cu mine, şi ai reuşit prin această conversaţie, să mă convingi definitiv, că eu într-adevăr nu te merit. Nu am fost la înălţimea sentimentelor tale.
_ Erjike, nu te supăra, dar cred că eu nu am reuşit să mă fac înţeles de tine. Nu am avut şi nu am nimic mai scump pe lume, înafara de tine. Ţin la tine ca la ochii din cap. NU ştiu cât tu ţii la mine, sau dacă ti-s drag, dar eu te iubesc nespus de mult. Nu ti-aşi fi făcut această declaraţie de n-ar fi fost adevărat ceea ce ţi-am spus, şi mai ales am făcut acest lucru datorită faptului că ne despărţim. De aici mi-a venit acest curaj şi de aceea am îndrăznit să-ţi spun că te iubesc. Vorbele ce ţi –le-am spus de faţă cu ai tăi, n-au fost din cauză că dorinţa mea este de a mă despărţi sau de a-ţi juca teatru. Dimpotrivă îţi repet încăodată că te iubesc foarte mult. Văzând cum merg lucrurile am considerat că tu ai nevoie de oricare timp de gândire, de limpezire în linişte a sentimentelor tale, de sedimentarea lor. De aceea am crezut că îi mai corect şi pentru tine, dar şi pentru mine să facem o pauză în relaţia noastră, cu speranţa în Dumnezeu care va avea grijă să nu dureze prea mult această pauză, după care să mi-te dea mie pentru totdeauna. Acum fiindcă cunoşti acest lucru, că te iubesc, şi să fi sigură că eşti în inima mea, plec liniştit, aşteptând ziua în care Dumnezeu îţi va da putere şi suflet să-mi reîntorci dragostea. La despărţire îţi urez ca : „Dumnezeu să-ţi dea numai bine şi fericire şi gânduri curate iubita mea”.
– La bună vedere. Iosif a coborât în vale , iar Elisabeta a intrat în casă. S-a schimbat şi mută s-a dus la culcare mustrându-se în gând că, poate cu acest om bun s-a purtat mai orgolioasă decât ar fi meritat. Somnul nu se lipea de ea. Căutând să facă o retrospectivă a faptelor derulate între ei, a tot ce s-a făcut şi petrecut între ei, nu –şi dădea seama unde ar fi putut fi veriga mai slabă sau unde ar fi putut greşi, deoarece Iosif “vedea clar” că situaţia între ei se deteriora. Poate, îşi imputa Elisabeta, să fi colaborat mai mult la discuţiile dintre ceilalţi doi curtezani. Era şi de înţeles. Ei povesteau de regulă lucruri care-ţi “cereau” participarea, pe când vorbea Iosif, nu numai tineretul, chiar şi Maier se oprea să-i asculte spusele.

Parcă, într-adevăr acest om inteligent, ce avea cunoştinţe deosebite, când îşi deschidea gura, preda cursuri nu povestea. Odată, gândind cu răutate, Elisabeta se vedea măritată cu Iosif şi-şi continua “cursul învăţăturii” cu toate că era deja bătrână, Iosif o tot “învăţa”. Parcă nu i-a plăcut această ipostază. De atunci Elisabeta a încetat să-l asculte cu “gura căscată”. Îşi găsea ea un prilej sau altul să nu participe la “seminarii”. A trecut o oarecare vreme de la întâmplările de mai sus şi într-o seară, Iosif a făcut un fel de expunere, interesant de altfel, doar că nu era numai ei doi în casă, mai era şi soră-sa, care nici în ruptul capului n-a vrut să se mişte de lângă el, până nu şi-a terminat peroraţia. Cu toată atenţia cu care îl asculta soră-sa, Elisabeta bulversată de refuzurile ei, nu era sigură că “a prins” sensul peroraţiei din acea seară. De început Iosif a spus cam aşa:
“Se pare că omului, în viaţa trăită de el, în fiecare decadă a vârstei i se schimbă atât necesităţile cât şi dorinţele specifice acelor perioade. Într-o oarecare decadă primează sete de iubire care-i seducătoare, copleşitoare chiar, pentru omul ajuns în acea decadă. În altele, omul este atât de marcat şi de sedus de carieră şi de evoluţia lui în societate, de statutul lui în acea societate încât uită de toate celelalte sau ce altceva îşi dorea la nebunie. Toate acum sunt neinteresante, inutile. Mulţumit sau nu, de modul cum merg lucrurile şi“evoluţia” în societate constataţi cu stupoare că, de fapt în afară de necesităţile primare ale omului, vitale de altfel, mai are nevoie acest om şi de altceva. Acest ALTCEVA care într-adevăr este o necesitate spirituală care îţi permite o oarecare detaşare “încă de acei” care se zbat “la porţile materiale ale lumii”. Această detaşare care de fapt însemnează şi o primă ruptură (dispreţul superiorului în gândirea ideatică faţă de gândirea materială) faţă de comunitate, faţă de ceilalţi muritori, înţelegând aici ori ce poate chiar şi familia. Detaşare faţă de toţi acei care încă-şi mai doresc înavuţirea, sau care mai au pofte de ciozvârte, sau cine ştie ce alte pofte cărora să li-se dăruie, ca să nu spunem că încă trăiesc în păcat. Detaşarea aceasta cu “separaţiile” de păcat, este nocivă pentru ori ce individ, chiar dacă observăm că acesta începe o pregătire înspre pocăinţă. Periculozitatea gestului său constă în ruperea de colectiv, de societate, cu toate că societatea nu-l respinge. În momentul în care devine “detaşat” participarea sa la treburile obştii nu-l mai “mobilizează”: Ceea ce era ardent altă dată, acum ne lasă indiferenţi. Nici măcar nu ne mai propunem să ieşim din casă, nu ne “mai băgăm nasul” nicăieri, devenind pasivi, ajungând la o stare de automulţumire pe care poate fi numită “ începutul sfârşitului” psihic al individului. Societatea pierde de regulă prin această formă de manifestare oameni deosebiţi ca pregătire şi inteligenţă. Dar chiar dacă nu ar fi valoroşi aceşti oameni, dacă ar fi doar oameni obişnuiţi si aceasta ar fi mare o mare pierdere dacă unii oameni se radiază singuri din societate. Acest lucru evidenţiază incapacitatea noastră, a celorlalţi membrii ai societăţi, a societăţii în ansamblul ei, de-aşi menţine componenţii activi în activitate, de-ai păstra ca membrii ai săi, cu trăirile lor şi realizări după a lor competenţă. Putem să-i recuperăm pe aceşti autoexilaţi numai dacă le atribuim sentimentul utilităţii. “Arta traiului nostru nu sancţionează pe nimeni pentru pierderile umane psihic sau prin autoînsingurare. Aceste pierderi ne evidenţiază incapacitatea noastră, a societăţii noastre de creiere şi asanare a unei societăţi sănătoase, mai ales acum când este în creşte numărul de persoane cu un handicap psihic. Nimănui n-o să-i poţi impune readucerea unui om, care se află la vârsta senectuţii sau a unui însingurat psihic în colectivul de oameni, în societate. În momentul acesta se amorsează diferenţa netă între altruism şi egoism. Oricât îmi va fi mie de bine, dacă n-o să reuşesc să-l atrag şi pe el, pe însingurat, în colectivitate, niciodată n-o să-i pot spune că-mi este bine fiindcă altuia îi este rău.

Omul nu poate trăi singur, e împotriva firii, şi noi ăştialalţi nu vom putea fi absolviţi de păcate, dacă n-am avut tăria şi tenacitatea să-i “tragem” lângă noi pe acei care într-un moment sau altul al vieţii lor fiind debusolaţi ori încă ne având suficientă forţă, să poată ajunge, unde noi deja am ajuns. Fericirea personală nu există. Termenul nu-i omologat. Atunci cum pot unii care n-au făcut ce ia ce mai sus scrie, să se creadă fericiţi? Poate sunt fericiţi în egoismul lor, în sadismul lor sau în orice altceva, numai în fericirea pământeană, nu! Raiul n-a fost şi nu este o închipuire. Când toată lumea va avea împlinite necesităţile primare şi cele spirituale vom fi sau chiar am fost admişi în RAI. De aceea trebuie să ne ferim de egoism, de invidie. Toţi cei care au “văzut “în RAI o rezervaţie îngrădită de îngeri, care ar putea fi deasupra noastră, fixată pe CER, vor fi contrariaţi când îşi vor da seama, că de fapt RAIUL este în NOI, şi cu noi, dacă vom ajunge să fim cu mai sus stă scris şi vom fi conştienţi dacă am fost ADMIŞI şi că RAIUL există arătându-ne pe noi toţi locatari lui. Asta ne e menirea. Totuşi din câte se vede ori ce opţiune este la latitudinea noastră, toate depind doar de noi. Şi de nu sânte-ţi convinşi, imaginaţi-vă că de fapt ce a fost trăit pe pământ a fost chiar RAIUL. De nu sânte-ţi convinşi încercaţi să vă aduceţi aminte câte plăceri v-aţi făcut. Au fost…multe? Posibil să fi fost doar acelea pentru tine. Cred că de această dată n-a fost nici-o greşeală”.
Elisabeta, în aşteptarea “celui ce nu vine”, a somnului, căuta să găsească în “ subtitlul mesaj” lăsat de Iosif în acea seară, “ capătul” prieteniei ei cu Iosif din această peroraţie. Toropită de somn încă nu-şi dădea seama dacă această incursiune în sufletul oamenilor era un mesaj adresat ei, ori el, om diplomat şi cult a făcut cu puţin timp înainte, o “mică “ evaluare a modului cum sânt vectorii acestei relaţii şi cum va evolua ea în apropiatul viitor ce se pare că-i cam departe de Rai. Oricum a analizat-o Elisabeta, se pare că Iosif a fost conştient de ce tip de relaţie poate obţine prin curtarea ei. Cert este că de Iosif te îndrăgosteşti mai tare după ce îl pierzi. Elisabetei îi mai rămânea, dacă nu cumva va reveni la Iosif, timpul, care este medicamentul tuturor durerilor şi cicatrizează împreună cu suferindul, orice rană.

Iosif despărţindu-se de Elisabeta şi-a dat seama că a făcut o mare prostie forţând lucrurile. Cum poţi să-i pretinzi unei fete de 17 ani să judece ca tine care te apropii de 30. Acum tremura sufletul în el. Cât timp va rezista să n-o vadă ştiind cât-ui de dragă. Îl va ajuta Bunul .Dumnezeu să fie a lui. Şi cum şi-o dorea să o strângă în braţe, s-o mângâie. Ar fi fost capabil “ s-o pună în ramă”, dar ştiindu-se mai în vârstă el considera că Elisabeta se aştepta la mai multe din partea lui, nu numai la lucruri foarte serioase şi pilde. Poate că uneori s-a întrecut pe el cu atâtea “lectorate”. El şi-a făcut-o singur. Dar cum să procedeze altfel, când vezi că şi părinţii ei vin să te asculte ce spui. În acest caz poţi să debitezi imbecilităţi? Nimeni nu ştie exact cum era sau cum este bine să procedezi în dragoste. Pentru Iosif era un mare chin să stea în preajma ei, dar era un supliciu să stea departe de ea. Se ruga la Dumnezeu să facă cât de repede “minunea” să poată fi iar împreună deoarece:
“Am plâns şi eu în versuri pesimiste
Amorul meu dintâi, ca om
Şi poate că aş fi sporit c-un ton
Biblioteca sufletelor triste” (G. Topârceanu)

şi piperându-şi gândurile cu aceste versuri, Iosif se îndrepta spre casă cu inima nespus de grea şi fără nici o speranţă.