Printre modeşti săi prieteni, exista şi o familie cu care aveau relaţii deosebite. Acestea se bazau atât pe prietenia dintre ei ca bărbaţi, dar aceste simpatii se găseau şi între familiile lor care aveau afinităţi comune. S-a încetăţenit în relaţiile dintre ei, ca fiecare întâi de mai să-l petreacă împreună în natură, pe Valea Usturoiului. Frumuseţea relaţiilor lor, de adevărată prietenie, a atras la acest nucleu şi alte familii, care simţeau nevoia de relaxare între oamenii integrii.
În perioada aceia de frământări şi speranţe, de căutări a noului director, “cineva” a rostit şi numele onestului profesor ca o posibilă candidatură, exact în perioada de sărbătoare a Întâiului de mai. Toate familiile acelui grup, care se pregătiseră pentru ieşirea în natură, inclusiv familia cu care aveau relaţia mai specială, familia despre care se ştia că se înţeleg şi se distrează bine împreună, erau în vervă, erau pregătiţi să plece în natură pe Valea Usturoiului. În consemnul lor, exista şi posibilitatea ca să plece chiar fără să anunţe în acea zi (de întâi de mai), pentru a ajunge mai din timp şi a găsi un loc considerat “al lor” loc minunat mai ales pentru joaca copiilor. Aşa era şi acuma. Familia lui Tudor şi-au terminat pregătirile, dar n-au luat încă luat legătura cu familia profesorului. Terminând cu pregătirile, în drum spre locul de destindere(Week-end) au hotărât să facă un mic ocol, să vadă în ce fază de pregătire se afla profesorul cu ai săi. Cu bagajele “pe ei”, cu copiii “la mână” c-o ţinută lejeră, mai mult sportivă, au ajuns la locuinţa profesorului respectiv. i-au aflat acasă. Le-au deschis chiar el şi au intrat. După saluturile, bobârnacele şi unele “ împunsături” eliberate în antreu, printr-un gest al mâinii, au fost invitaţi în sufragerie, lucru ce l-a contrariat pe Tudor întrucât:”au venit să plece”. Pentru ai face voia gazdei, s-a conformat, s-au dus înspre sufragerie. intrând acolo, Tudor numai că n-a făcut infarct. Apartamentul modestului profesor era “transformat” în Consiliul profesoral. Aproape toţi colegii liceului unde preda el erau în micuţa lui sufragerie. Auzind ei de acea propunere a acelui “cineva”, colegii toţii s-au grăbit să-i prezinte omagiile. Eventual să le fie preţuită loialitatea de a fi “ primii” care l-au felicitat cu ocazia noii sale numiri. Poate că fiecare s-o fi crezut “primul”… care… Excursioniştii noştri proaspăt intraţi erau ca nişte câini plouaţi, când şi-au dat seama de inoportunitatea prezenţei lor acolo, în acea atmosferă “omagială” proaspăt gudurată, s-au retras înspre puritatea naturii…Cam asemenea atmosferă era şi aici, atmosferă datorată perindatului continuu a băieţilor seară de seară. Niciodată n-a fost interzisă curtarea fetelor de către băieţi, aşa este datina, acesta este rostul, dar să fi văzut în prejma viitoarelor frumuseţi, este un mare atu care creşte prestanţa fiecărui curtezan ce se “mişcă” în sânul acestei societăţi de elită, cu toate că aşa cum se întâmplă în toate cazurile, treburile ies aşa cum parafrazează şi Coşbuc. Deci nu toate sunt pentru toţi:

“Din adâncimi fără de margini a răsărit pe cer o stea;
Şi trişti,nemişcători de-a pururi,aprinşi sori priveau la ea”

O buna perioadă de timp, era vorba de perioada când fetele încă nu aveau titlul obţinut, s-ar putea spune că oarecum şi-au împărţit curtezanii, posibil că s-ar putea să fie mai corect spus, că ei, curtezanii se “rotau”proporţional cu coeficientul de probabilitate considerat de fiecare, că-l au fetele respective, în a primi mult râvnitul titlu. În funcţie de acest deziderat, frecvenţa de vizitare creştea sau scădea la fiecare fată, în fiecare săptămână.
La acest fel de viaţă sau la acest necontenit travaliu, ori posibil că Ana să fi ajuns la o altă concluzie, dar a considerat că scopul intrinsec al curtării unei fete, este chiar aflarea viitorului mire.

Până acum această curtare s-a dovedit benefică, ea luând o decizie asupra unui posibil mire. Aşa a pus ea capăt travaliului băieţilor din sat la casa ei, anunţându-şi logodna cu Paul, băiatul pe care ea îl considera că-i putea fi viitorul soţ.
După această renunţare benevolă, la titlul FRUMUSETE a Anei, la scurt timp a renunţat şi cealaltă fată, Maria. Şi ea a considerat că ar deturna rolul curtării deoarece scopul fetelor, dorinţa lor, a fetelor mari, este de-a se mărita. Dacă Bunul Dumnezeu le-a dat ocazia, şi le-a oferit toată floarea băieţilor din Băiuţ, dacă şi-a aflat şi ea un om după dorinţa şi plăcerea ei, ce rost avea să-l piardă. De ce “să dea pasărea din mână pe cioara de pe gard.” Nu era rău să fii Frumuseţea Băiuţului, dar nimic nu se compară pe această lume cu un soţ bun. Asta şi-a dorit, asta au obţinut. Când lucrurile au ajuns în această fază, din cele două probleme de până acum, din durerile de cap şi stresul cauzat de aceste probleme, n-a mai rămas nimic. Marea problemă căruia nimeni nu ia văzut o rezolvare cât de cât amiabilă, s-a rezolvat de la sine.
Lucrurile au ajuns în această fază, şi Elisabeta a fost numită de absolut toţi locuitorii Băiuţului, ca: UNICA FRUMUSEŢE A BĂIUŢULUI, frumoasa frumoaselor şi tot ca niciodată până acum, remarca aceasta i se potrivea ca o mănuşă. Titlul acesta de regulă se purta cam un an, nu pentru că era limitat în timp, mai mult că devenea obositor pentru fată şi familia ei, deoarece, “trecerii atâtor curtezani prin casă zi de zi”, respectarea atâtor etichete, reguli, restricţii şi chiar a timpului pierdut de toţi participanţii la acest periplu. Una dintre cele mai nesuferite dintre toate regulile, era aceea că : nu aveai voie să stai la discuţii în doi, nici chiar dacă întâlne-ai un băiat pe drum, în mijlocul zilei, numai dacă exista încă o persoană de faţă. În acest caz, probabil că cineva se aşteaptă, ca să-şi strige în gura mare iubirea ce o ai pentru cineva? Că altfel cum ai putea face acest lucru? Cu toate acestea se pare că nimeni nu se gândea la acest aspect!
Acum în sat, în această privinţă s-a coborât liniştea. Părea că lucrurile se scurgeau înspre de normal. Dintre pretendenţii ce au rămas în cursa pentru cucerirea Elisabetei, în final au rămas doar trei. Trei oameni deosebiţi, trei pretendenţi serioşi, fiecare în felul lui, era o “bună” partidă. Toţi erau oameni cu reale perspective, şi un comportament ireproşabil. Fery era un mecanic deosebit, Iosif un inginer chimist de viitor iar Ioşca, făcea parte dintre puţinii mineri atât de tineri şi “era tot un suflet”. Profesia fiecăruia, alături de propria sănătate, dacă sunt bune, îţi aduc veniturile în casă şi nu de puţine ori îţi decid şi comportamentul. Aceste împreună sunt ca nişte piese al aceluia angrenaj. Cei trei erau consideraţi cei mai buni, fiecare în domeniu său şi tot ca un element de coeziune, câştigurile lor erau cele mai mari, dar apropiate ca nivel între cei trei competitori. “Colac peste pupăză” cei trei erau prieteni “la toartă”.
Iosif, inginerul, avea o oarecare vârstă peste vârsta celor doi, nu era un handicap, era un lucru real, şi din acest punct de vedere ceilalţi doi se simţeau mai “avuţi” faţă de el. Diferenţa de vârstă nu era peste obişnuinţele locului pentru mariaj, în plus, din poveştile Elisabetei reieşea că aşa de protejată şi respectată cum o respectă Iosif, n-a fost de nimeni până acum, aşa de preţuită, lucru ce-i dădea un sentiment de siguranţă şi prestanţă pe care nu la simţit până când la cunoscut pe acest om cu calităţi deosebite. Lucrul acesta se reliefa cu atât mai mult cu cât tatăl Elisabetei fiind un meseriaş foarte bun, era destul de cătănos (milităros). Tot la Iosif, Elisabeta a descoperit un deosebit tact, toleranţă şi diplomaţie, greu de găsit la oamenii care nu au o calificare în acest domeniu. Diferenţa de vârstă, sfiala faţă de Elisabeta, îi amâna problemele ce nutrea a i le spune lui Iosif inginerul, bărbatul frumos, cult, negricios, sprâncenat şi înalt cât un brad, şi-şi amâna “spusele” de multe ori.

Elisabeta părea că se inhibă, sau se ruşina de comportamentul ei, încă copilăros, sfiiciune care devenea o barieră reală în relaţiile lor de suflet, mai intime, mai aparte. Din aceste motive, nediscutate încă între ei, relaţiile lor se răceau vizibil.Ca o ironie a sorţii, Iosif omul pedant, cu mult tact, simţind această detaşare care era clar că va duce la respingere, cu mult regret, într-o seară frumoasă de iunie când liliacul le mai mângâia încă nările cu parfumul său inconfundabil, după o fericită seară petrecută în familia Elisabetei, şi-a mărturisit intenţia de-a se retrage din viaţa ei, până când se va putea decide Elisabeta să se căsătorească. Dacă el va fi alesul, îi va oferi cu deosebită plăcere inima şi visele sale. Auzind intenţiile lui Iosif, Elisabeta şi-a adus aminte de versurile lui Coşbuc:

“Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră şi n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde ştii? În cale
Ti-am umblat şi-n deal şi-n vale,
Şi-ori unde te-am ştiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine, (nu rimează cu Iosif)
Şi plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.” (nu poţi spune totul,nu?)

Iosif punând această problemă pe neaşteptate, a surprins pe toată lumea, deoarece Elisabeta nu era încă de măritat, fiind prea tânără. Deci graba aceasta, cu care s-a precipitat Iosif să-şi prezinte sentimentele, nu era justificată. Din câte se ştia încă nu sa pus nici o problema pentru a stabili ceva, a decide ceva, cu atât mai puţin cea a măritişului când existau trei candidaţi pentru acest fericit eveniment. Nici o reselectare a candidaţilor nu se impunea. Cu toate acestea, după această neaşteptată şi sinceră declaraţie, pe Elisabeta a podidit-o plânsul care i-a adus aminte şi alte dureroase versuri din Coşbuc:

“Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea,
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.”

Într-adevăr plânsul ei nu a încetat toată seara când, despărţindu-se, Iosif a rugat-o să-i spună şi lui care-i motivul real al acestei stări sufleteşti? După ce Elisabeta s-a mai liniştit, şi degeaba încerca ea să-i „desluşească” ceva lui Iosif, că plânsul din nou o răbufnea. Într-un târziu a reuşit totuşi să-i dezvăluie cauza care i-a provocat aceste accese de plâns:
Aş fi dorit de mult să avem şi noi o discuţie mai apropiată, cu mai puţini curioşi, dar până acuma nu s-a putut, cât că probleme tranşante noi doi n-am avut niciodată. Din această cauză, am considerat că este suficient timp pentru aţi dezvălui o parte ale sentimentelor mele. Timp este într-adevăr destul, şi nu se întrevedea nici-o grabă, până ce tu te-ai.