Oameni au început a se “privi” în profunzimea fiinţelor lor, constatând bunăoară că si acolo au multe de îndreptat si curăţat de tot şi de toate care au aparţinut urii, distrugătoarei URI.
În toate ipostazele era necesară neobosita muncă şi cu deosebire, braţele de muncă. Dacă mina şi-a primit obolul la acest capitol, în celelalte “sectoare “ braţele de muncă şi chiar bărbaţii lipseau. Războiul a făcut un gol hidos, acolo unde erau bărbaţii, speranţele de mai bine a oricăror familii, a băiuţenilor.
În acerba muncă de refacere, care acum le sorbea zâmbetul numai la gândul frumuseţii lucrului din alte vremuri. Lucru care se făcea de grupuri de tineri, băieţi şi fete, activităţi făcute cu nu tare multă vreme în urmă. Tristeţea constatării realităţii, la cum erau lucrurile înainte de război, înaintea masacrelor petrecute în război, locuri unde s-au pierdut “florile Băiuţului” , parcă nu le permitea nici fruntea să şi-o mai ridice din pământ, si nu mai aveau nici zâmbete. Cu toate acestea, cu tot greul, sau poate chiar de aceea, viaţa satului cunoştea un tumult, un iureş care era o speranţă că “mai binele” nu va întârzia foarte mult să se arate .
În această atmosferă de muncă şi uitare de sine, cineva şi-a adus aminte că,de fapt mai sunt si alte lucruri de făcut, lucruri nu numai de îndobitocire, de anihilare ci şi de înălţare sufletească. Una dintre aceste treburi neglijate până atunci şi dorită cu ardoare, era stabilirea şi acordarea rangului de “FRUMUSEŢE A BĂIUŢULUI”. La necazurile şi ne mângâierile fiecăruia, în toate aceste lipsuri şi dureri ale vieţii, vi-ţi spune că această preocupare pentru asemenea tipuri de lucruri, este un orgoliu nemăsurat în acele vremuri. Nelocuind în asemenea localităţi minere, nu cunoaşteţi că aici, în asemenea localităţi, populaţia este majoritar tânără. Fiecare familie are mai mult de trei-patru copii. Credinţa este că dacă nu ai acordat “astăzi” această calitate celei îndreptăţite s-o primească, v-a duce la un “mâine” când poate fiica ta va fi într-o asemenea postură, să fie ea candidata si atunci nu-ţi va conveni să fie „neobservată”… Deci trebuie! Este necesar!
Surprinşi în această “faza”, grăbirea acestui eveniment a pus stăpânire pe întregul sat. Toţi erau conştienţi că e absolut necesar să se deruleze acest obicei. El ţine de însăşi personalitatea lor şi a satului lor. Problema era, cum să faci un lucru bun, foarte bun, care să dureze în timp, dar să fie făcut şi repede? Soluţii ar exista; una dintre ele este: să se procedeze exact cum s-a procedat până acum. Să fim serioşi. Până acuma, “apărea” un asemenea fenomen în sat la 10-20 de ani, acum în aceste zile, cu atât de puţină pace, după atâta război. Probabil s-a întâmplat ca au omis acest fenomen, deoarece războiul ce le-a adus multe privaţiuni, a făcut ca aceasta să pară o manifestare pretenţioasă, raportată la un doliu neîntrerupt de patru ani. Cert era că în acel moment, moment care era de criză, s-au “trezit”că există trei candidate la titlul de FRUMUSETE si nu una, cum se întâmpla de regulă si “din când în când”. Cele trei fecioare, fiecare în parte meritau acest titlu, această cinste. Complicaţiile nu se termină aici, două dintre pretendente erau surori. Deci situaţia fiind atât de încurcată, toată lumea se ferea să rostească numele viitoarei candidate, dar mai ales nimeni nu întrezărea modul în care se va debloca situaţia. Şi cine va îndrăznii primul, să rostească numele fetei, ce urma să fie FRUMUSEŢE? Ce se va întâmpla dacă acela se va înşela în apreciere? Toată lumea îl va huli şi vor fi supăraţi pe el, ajungând stigmatizatul satului, dacă nu-i bănuit de rea intenţie, că atunci precis trebuie să-şi ia lumea în cap.

De când se practică acest obicei, nimeni nu-şi aduce aminte să fi trenat atâta acordare acestui titlu de preţuire, adevărata mândrie a satului lor şi a locuitorilor Băiuţului. Aceştia, acum se aflau în această încurcătură, şi nu puteau sau nu doreau, asumarea unui asemenea risc, în luarea acestei decizii. Ori cum vor proceda, două dintre cele trei fete vor fi nedreptăţite şi pentru ce? Numai pentru că s-au născut “în secunda altuia”.
Dacă decizia trena, se poticnea, holteii tomnateci, care n-au făcut nici războiul nu pierdeau timpul. Ei se înghesuiau seara de seară, la casele viitoarelor “frumuseţi” să le curteze. Concurenţa era aşa de mare că un şugubăţ spunea: “de nu se termină mai repede cu acest “colindat”, părinţii fetelor nu vor câştiga atât cât să aibă cu care să-şi cumpere untură ca să-şi ungă balamale porţilor”. Si la câţi dintre băieţi nu le sălta inima după:
“Frumoasă şi jună,oh, dragă-mi mai eşti!
Eu caut şi caut în ochi-ţi cereşti
Si-n veci nu mă satur si-n veci a-şi căta,
Iubită, dorită , o gura-aşa! (Eminescu)”, numai că “ junele” nu erau una ci trei , şi toate cum bine le-a încondeiat bardul.
Cele două surori îşi aveau casa pe-un pinten de deal. Tatăl lor, domnul Maier, era un om dintr-o bucată, recunoscut ca cel mai tâmplar de mobilă din ţinut, muncea bine, cu tragere în inimă, cu sârg şi plăcere iar satul, ca o recunoaştere unanimă, iar o particularitate băiuţeană, i-au introdus lumina electrică în casă, singurul locuitor al Băiuţului care a beneficiat de această înlesnire în acele timpuri. Acum Maier putea lucra “cât îl vor ţine baierele”,mai ales iarna şi în zilele ploioase când, uneori din cauza nebuloasei era obligat să întrerupă lucrul neputând desluşi semnele făcute pe lemne. Şi dacă i-au dus “lumina”, pe stâlpii de susţinere s-au pus şi becuri, lucruri care conveneau şi curtezanilor, ei fiind văzuţi de departe în “ străduinţele” lor, lucru ce le amplifica bătăile, ritmul inimilor ca şi:
” În clopote e numai pace.
Ciocanul nicicând nu mai tace (probabil al lui Maier)
Ciocanul nici când nu mai tace.
Sinistru clopotelele sună,
Ciocanele mai sfinte sună.
Ciocanele mai sfinte sună.(Emil Isac) Pe uni-i deranja lumina şi chiar zgomotele ce se auzeau pretutindeni, într-un sat de muncitori, alţilor însă le părea rău de situaţia dinainte şi de faptul că n-au ştiut să profite din timp. i-ar fi sugerat Elisabetei să-şi aducă aminte şi să rezolve ceva, ea cu puterea ei când :
“ Făceai semne cu mânuţele tale,
Poate şi luna ai vrut în infinit s-o atingi
Şi cu suflarea ta becul electric ai vrut să-l stingi”.(E. Isac)
Iar ei, dacă se poate sa profite puţin de atmosfera creată, chiar dacă n-o să-i mai vadă “satul” urcând sau coborând de la pretendentele la titlul de frumuseţe.
După ce toată “floarea masculină” a Băiuţului, a urcat şi coborât pintenul de deal unde locuiau cele două fete ale lui Maier, unii, mai făcând şi “mătănii” sau patinând pe şezut dacă poteca era udă sau ninsă, se părea că problema acordării titlului de FRUMUSETA a Băiuţului se simplifică. Una dintre surori, şi-a aflat deja pretendentul, aşa că pentru această onoare a rămas în cursă una dintre surori şi cealaltă fată de la borcut. Cu toate acestea starea de nervozitate, de stres, era în creştere în tot satul.
Pentru fete, aşa cum spuneam era o mare cinste sa fi FRUMUSETA, dar acum nici băieţii nu mai erau aşa uşor căsătorit. S-a creat obiceiul ca nici un băiat să nu se mai căsătorească dacă n-a dansat măcar un dans cu FRUMOASA Băiuţului.

Ca să devii Frumuseţea, era normal că trebuia să fii băiuţeană, deci şi băieţi s-au mai întâlnit cu fata, da, dar atunci nu era FRUMUSEŢEA şi preţuita Băiuţului. De aceia se înghesuiau seară de seară să le curteze pe fete, pe viitoarele candidate.
În această manifestare de onoare a fetelor de către băieţi şi de toată obştea satului, existau bineînţeles şi multe reguli, care se impuneau şi trebuiau respectate atât de băieţi cât şi de fete. Ignorarea lor ducea la incompatibilitate, la sfârşitul acestor manifestări tinereşti. Niciodată şi nici unde şansele la un ţel mult dorit n-au fost egale pentru toţi participanţii. În acest joc al nervilor, dar şi al competenţelor, de ocuparea unui statut în propriu sat (unde nimeni n-a fost profet) dar unde ar fi putut deveni un “ cineva”, reacţiile candidaţilor erau diferite, unii dintre ei, neputând mai mult deveneau geloşi, pizmaşi, vânând orice greşeală a celorlalţi competitori:

“ Uşă, care de atâtea ori te deschizi,
Spune-mi, cine a intrat şi a ieşit prin prag?
Al cui zâmbet ţi-a fost mai drag?
A cui mână încet te-a desfăcut?
Cine te-a trântit când a dispărut”( E. Isac) Ele erau specifice băieţilor, dar erau unele percepte care se refereau strict la domnişoare. Ele nu aveau voie să arate mai multe dovezi de preţuire, de afecţiune , unui băiat în detrimentul altuia atâta timp cât nu era logodită. În momentul cunoaşterii logodnicului, domnişoara avea obligaţii să se scuze faţă de ceilalţi pretendenţi; din acel moment ea nu mai avea voie să aibă curtezan. În acea perioadă va avea voie să discute cu băieţi nici chir în timpul zilei, dacă nu exista o a treia persoană cu ei, un martor. Sera în aşteptarea curtezanilor, fata niciodată nu ştia care băiat se va prezenta la ea. Acest lucru se hotăra numai de către băieţi şi numai după reguli de ei ştiute. Câştigat se considerau aceia, dintre ei, care “prindeau “ o seară de sărbătoare sau de ajun, seară când se putea prelungi puţin întâlnirea şi uneori se mai servea şi câte-o pălincă, se sta la masă cu familia fetei, se crea o adevărată atmosferă de sărbătoare, de suflet. Toate aceste plăcute pierderi de vreme, căci în final constatăm că despre aceasta-i vorba, ne-au amintit de o recentă întâmplare de la un liceu renumit din Baia Mare. Din motive de ea ştiute, directoarea adjunctă şi-a dat demisia. Şcoala avea un corp profesoral destul de numeros, dar nimeni nu şi-a închipuit cât de greu este să promovezi un director în mod democratic şi dacă se poate să aibă calităţi manageriale. Dar adevărata problemă nu era aceasta. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina ce cote poate atinge invidia.
Liceul s-a transformat în teatru ca să nu spunem în circ. Toţi profesorii, dar absolut toţi îşi “ etalau” calităţile, calităţi care nu ştiau până acum că le sunt necesare, unii neştiind măcar că le posedă. Acum a nu observa aceste lucruri, a nu le admira la colegii care-i întâlneai, erai considerat rău voitor. Aceste manifestări de linguşeală colegială, aduceau foarte mult cu venerabilul salut: “Ave Caesar” când pretorienii nu mai ştiau cum să-şi linguşească IMPERATORUL. În noianul acela de dascăl, era şi unul, o personalitate deosebită, cu un real talent pedagogic, om realist cu picioarele pe pământ, foarte modest, dar mic de statură, încât unii colegi chiar îşi permiteau să-l ia în răspăr, să-i vorbească irevenţios mai ales acuma când putea fi un real candidat la funcţia de director adjunct. Onestul nostru profesor, şi înainte de acest travaliu, văzând aroganţa unora a considerat că nu-i cazul să-şi facă “prietenii”care se resping, regula lui de-aşi făcea prieteniile, era ca acele persoane să aibă aceleaşi aspiraţii ca ale sale, indiferent dacă aveau sau nu profesii licenţiate.