Ca să devii Frumuseţea, era normal că trebuia să fii băiuţeană, deci şi băieţi s-au mai întâlnit cu fata, da, dar atunci nu era FRUMUSEŢEA şi preţuita Băiuţului. De aceia se înghesuiau seară de seară să le curteze pe fete, pe viitoarele candidate.
În această manifestare de onoare a fetelor de către băieţi şi de toată obştea satului, existau bineînţeles şi multe reguli, care se impuneau şi trebuiau respectate atât de băieţi cât şi de fete. Ignorarea lor ducea la incompatibilitate, la sfârşitul acestor manifestări tinereşti. Niciodată şi nici unde şansele la un ţel mult dorit n-au fost egale pentru toţi participanţii. În acest joc al nervilor, dar şi al competenţelor, de ocuparea unui statut în propriu sat (unde nimeni n-a fost profet) dar unde ar fi putut deveni un “ cineva”, reacţiile candidaţilor erau diferite, unii dintre ei, neputând mai mult deveneau geloşi, pizmaşi, vânând orice greşeală a celorlalţi competitori:

“ Uşă, care de atâtea ori te deschizi,
Spune-mi, cine a intrat şi a ieşit prin prag?
Al cui zâmbet ţi-a fost mai drag?
A cui mână încet te-a desfăcut?
Cine te-a trântit când a dispărut”( E. Isac) Ele erau specifice băieţilor, dar erau unele percepte care se refereau strict la domnişoare. Ele nu aveau voie să arate mai multe dovezi de preţuire, de afecţiune , unui băiat în detrimentul altuia atâta timp cât nu era logodită. În momentul cunoaşterii logodnicului, domnişoara avea obligaţii să se scuze faţă de ceilalţi pretendenţi; din acel moment ea nu mai avea voie să aibă curtezan. În acea perioadă va avea voie să discute cu băieţi nici chir în timpul zilei, dacă nu exista o a treia persoană cu ei, un martor. Sera în aşteptarea curtezanilor, fata niciodată nu ştia care băiat se va prezenta la ea. Acest lucru se hotăra numai de către băieţi şi numai după reguli de ei ştiute. Câştigat se considerau aceia, dintre ei, care “prindeau “ o seară de sărbătoare sau de ajun, seară când se putea prelungi puţin întâlnirea şi uneori se mai servea şi câte-o pălincă, se sta la masă cu familia fetei, se crea o adevărată atmosferă de sărbătoare, de suflet. Toate aceste plăcute pierderi de vreme, căci în final constatăm că despre aceasta-i vorba, ne-au amintit de o recentă întâmplare de la un liceu renumit din Baia Mare. Din motive de ea ştiute, directoarea adjunctă şi-a dat demisia. Şcoala avea un corp profesoral destul de numeros, dar nimeni nu şi-a închipuit cât de greu este să promovezi un director în mod democratic şi dacă se poate să aibă calităţi manageriale. Dar adevărata problemă nu era aceasta. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina ce cote poate atinge invidia.
Liceul s-a transformat în teatru ca să nu spunem în circ. Toţi profesorii, dar absolut toţi îşi “ etalau” calităţile, calităţi care nu ştiau până acum că le sunt necesare, unii neştiind măcar că le posedă. Acum a nu observa aceste lucruri, a nu le admira la colegii care-i întâlneai, erai considerat rău voitor. Aceste manifestări de linguşeală colegială, aduceau foarte mult cu venerabilul salut: “Ave Caesar” când pretorienii nu mai ştiau cum să-şi linguşească IMPERATORUL. În noianul acela de dascăl, era şi unul, o personalitate deosebită, cu un real talent pedagogic, om realist cu picioarele pe pământ, foarte modest, dar mic de statură, încât unii colegi chiar îşi permiteau să-l ia în răspăr, să-i vorbească irevenţios mai ales acuma când putea fi un real candidat la funcţia de director adjunct. Onestul nostru profesor, şi înainte de acest travaliu, văzând aroganţa unora a considerat că nu-i cazul să-şi facă “prietenii”care se resping, regula lui de-aşi făcea prieteniile, era ca acele persoane să aibă aceleaşi aspiraţii ca ale sale, indiferent dacă aveau sau nu profesii licenţiate.