Caracteristica satului acestuia, era aşezarea lui într-o vale ce se înfundată în munţi, ceea ce multora le sugera denumirea de : “capătul pământului”, loc unde ziarele sosesc toate odată pe săptămână, şi oamenii de aici duc lipsurile unor lucruri banale nouă oamenilor ce trăim pe alte meleaguri, şi poate de aceea, acei care le deţinem deja, neglijăm să-i dotăm şi pe ei. Şi facem aceste lucruri, poate tocmai datorită faptului că noi având deja aceste obiecte, nu ne mai sunt aşa de importante nouă, dar ei le duc lipsa acelor lucruri care s-a constatat nu de puţine ori, că nouă ne prisosesc, dar uităm în ignoranţa noastră cât de greu ne era şi nouă când ne lipseau. Când acele nimicuri ne erau importante nouă .
În satul acesta considerat drept, capătul pământului, acela pentru care, „mai încolo” nu este, “pumnul” de oameni care-l populează, îşi manifestă bucuria verii în lunile iulie şi august, luni care aici avea atâta căldură strânsă, cât o primăvară târzie. Cum condiţiile de climă şi formele de relief erau foarte restrânse, rezolvarea oricăror probleme, solicita localnicilor condiţii psihice dure, rigide. În această micuţă localitate, unde cenuşiul nu exista, unde orice alternativă era “albă sau neagră”, unde “retragerile” nu se puteau executa nefiind unde, localnici erau “împinşi” în creşterea şi educarea tinerilor, neapărat în formarea lor ca generaţii de învingători, deoarece viaţa îi obliga să se descurce, indiferent de situaţie, cel puţin la modul convenabil. La însumarea acestor neajunsuri şi impuneri, la care natura avea partea ei de contribuţie, satul fiind “aşezat” la mai bine la o jumătate de kilometru deasupra nivelului mării, aici nu se cocea nici-un fel de recoltă, nici chiar legumele. Din această cauză, şi a lipsei pământului de cultură, nu se cultiva nimic. Cireşele se coceau în… august, iar prunele în octombrie.

În această atmosferă, cele mai animate momente petrecute de aceşti oameni, erau sărbătorile, când spre bucuria tuturor participa întregul sat. Dintre sărbătorile de peste an, cele mai frumoase, erau: Crăciunul şi Ziua Minerului. Dacă la Crăciun există datini şi obiceiuri care adună familiile în jurul bradului, Slăvind pe Mântuitorul şi împărţind rodul şi agoniseala în bună dispunere în familie şi cu prietenii, Crăciunul aici, fiind considerat cel mai frumos ca oriunde în altă parte, şi se face această afirmaţie datorită faptului că nimeni nu-şi aduce aminte, ca să fii venit Crăciunul şi să nu fie zăpadă. După ajunul de Crăciun, în prima zi a Crăciunului, aici, poate-i singurul loc din ţară unde nu se face bal în această zi, întrucât tot tineretul, spre seară, se duc să se de-a cu rodlii (sanie de 2 persoane pe care se stă în şezut) sau cu lenchelul (la acele rodlii i se pune cârmă). Acest tip de sanie este specific pentru Băiuţ şi Cavnic. Săniatul începe după amiaza şi ţine până după miezul nopţii.
Ziua Minerului, este considerată o altă zvâcnire a veseliei satului, de această dată, pe Dealul Telep, unicul loc drept din Băiuţ unde încap mai mult de o sută de oameni împreună(exceptând Tocila). În acest loc s-a construit şi un restaurant care evident că nu putea să fie ca altele din alte părţi de ţară. Originalitatea lui consta în faptul că avea două camere de servire. În prima cameră, camera din faţă, erau locurile de servire a clientelei în haine de lucru. Odaia din spate era rezervată musafirilor şi oamenilor “în ţinută”. Dacă, cum am spus, Crăciunul era cea mai friguroasă zi din an, Ziua Minerului era cea mai călduroasă zi. Poate acestea erau şi criteriile sărbătorilor aici. De Ziua Minerului lângă restaurant se construia o estacadă, unde veşnic însoţitoarea fanfară, se producea şi ea ca o prezenţă incontestabilă şi omniprezentă în toate ipostazele ciclului vieţii băiuţenilor, devenind parte intrinsecă a vieţii lor. Prin repertoriul prezentat şi prin onorarea cu prezenţa fizică, fanfara era un dintre componentele culturale majore ale Băiuţului, dând o notă maiestoasă tuturor manifestărilor săteşti, impunând sătenilor un comportament sobru, elegant chiar.
În această localitate cu asemenea preocupări şi cu acest mod de viaţă, vis-a-vis de munca în mină la scosul aurului la suprafaţă, oameni erau dornici de schimbări, de inedit, fiind foarte receptivi şi interesaţi de asemenea de situaţii. Dacă ele, schimbările, nu erau aduse din altă parte, băiuţenii îşi „modelau” obiceiurile, după dorinţele şi necesităţile lor.

S-a încetăţenit în “puiul acesta de sat”, un obicei princiar pentru acele timpuri, obicei nemaiauzit în altă parte şi care consta în acordarea celei mai frumoase fete din Băiuţ, titlul de:
FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI.
Acest titlu se acorda, în consens, de către întreaga suflarea satului şi se transmitea prin viu grai, din om în om, până, fata respectivă, avea recunoaştere deplină. Modul de “votare şi atribuire” a acestui titlu, cu totul original, făcea ca “aleasa” să fie exact cum se zice: Frumoasă ca alcătuire şi frumoasă moral. Această distincţie fără documente oficiale, dar cu rezonanţă majoră în memoria satului, era corespondentul: Cetăţeanului de onoare din alte părţi, şi era absolut obligatoriu pentru fetele care îndeplineau calităţile menţionate, aşa cum “certifică” şi St. O. iosif în poezia sa:
Atât de drăgălaşă, albă,
Frumoasă-parcă eşti o floare!
Şi-ades rămân pierdut pe gânduri
Când mi te-areţi surâzătoare;

Cu mâinile-amândouă parcă
Te-aşi binecuvânta, copilă;
Plecând genunchiul către Domnul,
Aşi vrea să-mplor cereasca-i milă,

Ca veşnic să te aibă-n pază
Şi să rămâi surâzătoare,
Atât de albă şi frumoasă
Şi drăgălaşă ca o floare!

Acest titlu meritoriu, această dovadă de preţuire, era “purtat” de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, până la căsătorie, când, dacă era cazul îl prelua altă fată. De când s-a practicat acest obicei, nu ştiu să se fi semnalat vreodată o candidată la acest fel de cinste şi preţuire şi să nu i se fi acordat.
Odată constatate condiţiile şi atribuit de întreaga obşte, nu de un juriu după o sindrofie ce se termină într-o “băută”, băiuţenii, cu senzaţia lucrului binefăcut, fiecare se simţea o linişte sufletească, agitaţia se termină şi FECIOARA îşi purta cinstea, admiraţia şi decenţa cu sfiiciune în faţa satului.
Aici în Băiuţ mai erau şi alte ciudăţenii pentru un “sat cât un pumn”, sat care firesc avea şi el problemele lui. Oamenii aceştia şi-au găsit timp şi disponibilitate pentru a aborda şi celelalte probleme care aveau importanţă pentru obştea lor. Şi-au propus şi chiar au reuşit să-şi schimbe denumirea satului. Cauzele care au adus la schimbarea denumirii localităţii, aveau rădăcini atât în dorinţa lor de-a fi alături de marii oameni ai acestor pământuri, dar şi dintr-un imbold al profesiilor şi a unui mare ataşament faţă de DOAMNA DOMNULUI IANCU DE HUNEDOARA, cândva, proprietara minelor băiuţene, dar şi o reprezentantă ce a onorat aceste meleaguri, DOAMNA fiind născută pe meleagurile sălăjene, o DOAMNĂ care pe vremuri şi-a arătat nu de puţine ori consideraţia faţă de băiuţenii, mai ales după ce a devenit REGINA UNGARIEI. Cum acest lucru se întâmpla în vremea imperiului Austro-ungar, localitatea devine: ERZSEBETBANIA-MINA ELISABETEI.
Dacă te-ai născut pe aceste meleaguri dumnezeieşti, dacă ţi-au dat numele reginei, dar şi al mamei Sfântului Ioan Botezătorul, dacă ţi-s-a acordat titlul de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, de bună seamă că nu te poţi plânge că soarta nu te-a răsfăţat.
Din câte se ştie, viata nu se desfăşoară după planurile noastre, după ceia ce noi ne dorim, sau după ale noastre năzuinţe. Viaţa-şi are cursul ei imperturbabil şi impersonal.
Într-o perioadă de timp, imediat după MAREA BĂTAIE (primul război mondial) odată cu “punerea păcii”, după aceea mare răsuflare de uşurătate care ţi –o dă numai acele momente ce reuşesc să-ţi şteargă frica ce ţi-a băgat-o în suflet războiul, în proaspăta ŢARĂ cu denumirea de MARE, gândurile despre rosturile LUMII, despre treburile ei, au început să se şteargă din amintirea băiuţenilor, ei revenind la ceea ce acum era necesar şi urgent să facă, treburile lor, treburile satului lor, a familiilor lor. Posibil că spaimele date de cruzimile şi atrocităţile războiului de foarte puţin timp, încheiat să fii semănat neîncredere aici în Băiuţ, întrucât pentru ei, pentru băiuteni s-a soldat cu o groaznica masacrare a: ortacilor, prietenilor, a familiilor, masacru petrecut pe 5 decembrie în Târgu Lăpuş, unde o armată în retragerea ei răzbunătoare a măcelărit civili şi copii, după ce războiul se încheiase deja. După ce lumea dorea să uite războiul. Neputinţa de a interveni în oprirea acestei orori, a dat posibilitatea unor nemernici răzbunători ai unor trupe hortiste învinse, să măcelărească pe cine au dorit pentru a „semăna” groaza în populaţia civilă. După ce şi-a plâns şi îngropat pe cei dragi, aşa cum se cuvine, au trecut la refacerea satului şi-a sufletelor.