În timpul vizitelor lui Ludovic, o vizită meteorică, i-a făcut şi Feri la cooperativa din Dămăcuşeni. Acesta era în uniformă care-l prindea minunat. Un plus de şarm îi dădea şi mustaţa, pe care o purta numai de când era soldat şi-i accentua aerul lui şmecheresc cu care la cunoscut şi înainte de-a fi soldat, şi pe care-l folosea din plin când se ocupa de cuceriri. Elisabeta l-a iubit şi îl iubea pe Feri. Dintre toţi curtezanii pe care i-a avut Elisabeta, Feri era febleţea ei. Poate soarta i-a ferit, dar ei n-au avut niciodată un singur moment în care să fie numai ei doi, să ajungă cu poveştile mai aproape de viaţa lor, să-şi spună şi ei păsurile. Într-un anumit fel, Elisabeta se bucura de acest lucru, întrucât era sigură că dacă Feri ar fi întrebat-o direct dacă-l iubeşte, ea nu l-ar fi putut minţi. Pe de altă pate se ruga lui Dumnezeu să n-o lase de izbelişte, întrucât fiind atât de curtenitor, de spontan şi de drăguţ, era sigură că nu i-ar fi putut refuza nimic. Toată puterea şi credinţa ei se topeau la apariţia lui Feri, iubitul de care nimeni nu ştia în afară de inima ei. Din asta s-a născut bucuria cea mare la vederea lui Feri. Sufletul Elisabetei pendula continuu, dorea să-i spună că-l iubeşte şi că o să-l aştepte. I-ar fi spus orice numai să-l vadă pe el bucuros, măcar atât câtă bucurie i-a adus şi el, venind la ea s-o vadă, dar buna cuviinţă nu-i permitea, ca ea să facă asemenea “dezvăluiri” şi aşa s-au despărţit, precum s-au şi întâlnit.
După plecarea lui Feri, singurătatea şi lipsa prietenelor, a prietenilor, a devenit parcă şi mai apăsătoare. Ca un făcut se înteţeau şi vizitele lui Ludovic care, cu toate că erau nişte “tăcute în doi”, îi mai alungau urâtul şi dorul de casă. Poate s-o fi vizitat de vreo zece ori Ludovic, când acesta a cerut-o în căsătorie. Vestea a venit ca un duş rece şi a bulversat-o pe Elisabeta. N-a avut ce răspuns să-i dea, dar nici n-a dorit să-l refuze, sigură fiind că datorită gradului apropiat de rudenie, nu se vor putea căsători. Bazată pe acest lucru, că există alte cauze de respingere a cererii lui Ludovic în căsătorie, a considerat că nu are rost să-l mai refuze şi ea verbal, considerând că prin acest gest riscă să-l jignească şi atunci evident că prietenia lor ar înceta. După consultările în familia, cu alte persoane, a aflat că verii de gradul II, pot să-şi întemeieze familii, ei nefiind consideraţi rudenii. Tot sondând în dreapta şi-n stânga, a observat că familia ei nu dorea să se mai încarce şi cu problemele ei, că le sunt destule ale lor. Apoi foarte brutal au întrebat-o:
– Tu cu cine crezi că te vei mărita dacă-l refuzi pe Ludovic? Deci toate au fost spuse, cu toate că nimeni n-a întrebat-o pe ea, măcar dacă-l iubeşte. De fapt cu ce i-ar folosi să ştie şi ei că nu are nici-un sentiment faţă de Ludovic. Pe undeva aveau dreptate şi ai ei. Îl iubea, nu-l iubea, altul nu mai era. Nesiguranţa vremurilor şi teama continuă, nu odată s-a gândit că ar fi o soluţie căsnicia, cu atât mai mult cu cât ea era cunoscută că manipulează bani şi valori materiale în cantităţi mari. Acestea au fost cauzele care a înclinat balanţa în favoarea căsniciei Elisabetei cu Ludovic, că soţul ei îi va da un sprijin şi protecţie măcar dacă la alte lucruri nu se angajează.
În acest timp, Ludovic mai mult stătea în Baia Mare , şi imediat după căsnicia civilă, a plecat într-o afacere cu ceva seminţe de floarea soarelui. Plecarea lui a durat vreo trei săptămâni, iar la întoarcere nu a adus nici seminţe, dar nici banii nu-i mai avea. A găsit o motivaţie că:”ruşii i-au rechiziţionat marfa” Fiind practic încă necăsătoriţi, căsătoria civilă s-a desfăşurat pe fugă între două trenuri, Elisabeta a cumpărat o găină şi au plecat la Băiuţ să facă “nunta”.

Masa de ospăţ s-a desfăşurat cu mirii şi două mătuşi. De atunci încă pe Elisabeta o bătea un gând:

“ Să nu fac gestul
Mâna mea să nu
Încheie cercul
Care-ncepu;
Să las prea trecătorul
Glob pe ram
Şi-n gând savoarea
Care o visam; (poate pentru Feri)
Să nu – împlinesc
S-aştept, s-amân;
Plăcerea-i veche
Faptul e bătrân,” (Ana Blandiana).

Au stat numai trei zile în Băiuţ, când au primit o citaţie de la postul de jandarmi: “să se prezinte de urgenţă la Baia Mare. Aşa şi-a început căsnicia Elisabeta, viaţa ei luând o turnură neaşteptată.
La jandarmeria din Baia Mare, jandarmii au început să o preseze pentru a le spune unde a pus sau ascuns banii.
– Care bani? Doamne bate-mă.
– Banii pe care soţul dumneavoastră i-a luat să cumpere seminţe de floarea soarelui.
– Eu nu ştiu nimic de acest lucru, şi a început să-şi expună propria-i situaţie, care pentru jandarmi ce o ascultau era şi mai neverosimilă, să fi căsătorită de aproape o lună şi să nu ştii pe unde-ţi umblă bărbatul, cu ce se ocupă. Cu toate acestea, sau pentru prezentarea acestei poveşti demnă de cei mai creduli oameni care se dau pe mâna altora, fără să ştie nimic despre ei, ori poate că suma fiind prea mare, să fii acordat o atenţie deosebită oricărui element din anchetă. Cert este că jandarmii au verificat veridicitatea spuselor Elisabetei, constatând că ea era cu totul în afara problemei. Tot în acest timp, la Dămăcuşeni se făcea inventarul la Cooperativă şi i se verificau conturile Elisabetei, care erau corecte. Acum a sosit timpul să afle şi Elisabeta pentru ce se afla la Jandarmerie. Soţul ei, Ludovic, a luat o mare sumă de bani de la cei doi fraţi care aveau mari proprietăţi, printre care şi hotelul Minerul din Baia Mare. Cum Ludovic s-a întors fără marfă şi fără bani, ei, Elisabetei i s-a pus poprire pe toate bunurile şi pe toate bijuteriile ei şi ale mătuşilor sale. Lui Ludovic n-au avut ce să-i ia. Spre seară i-au dat drumul de la jandarmerie, total umilită. Se simţea îngrozitor terfelită chiar de soţ, omul acela care trebuia să o protejeze. Pentru el a fost înjosită în faţa întregii lumi. În uşa jandarmeriei o aştepta Ioşca minerul din Băiuţ. Când l-a văzut şi-a dat seama că: “viaţa ei de familie” e cunoscută în tot ţinutul.
– Servus Erji.
– Servus Ioşca.
– Cum te simţi?
– Mai bine nu întreba.
– Erji, dacă am venit azi la tine şi aici, poţi să mă crezi că eu ţin la tine, şi că tu însemni ceva pentru mine. Am venit nu pentru că se povestesc vrute şi nevrute despre tine, am venit să-ţi spun că sunt alături de tine, că sufăr şi eu şi dacă-mi permiţi, tare aş vrea să-i trag o bătaie la “prietenul” Ludovic, să-l învăţ cum trebuie să se poarte c-o doamnă.

– Lasă că l-a bate Dumnezeu.
– Tu, ce fac eu cu mâna mea îi sigur.
– Nu-ţi mânji mâinile cu el. Lasă-l în plata Domnului.
– Bine, cum zici tu. De fapt eu nu pentru el am venit, eu am venit pentru tine. Erji dragă, te rog frumos, te rog mult de tot să fii soţia mea. Am adus şi ce trebuia pentru început, verighetele. Poftim, şi-i înmână două frumoase verighete. Ca dintr-o trezire, Elisabeta s-a tras în spate.
– Ioşca tu ai uitat că eu SUNT măritată?
– Dacă-mi bănui ceva pe lumea asta, lucrul acesta-l bănui, acesta-i singurul lucru ce m-a durut şi mă doare. Acum nu mă mai interesează nimic, şi sunt aproape sigur că după o “întrevedere” în doi, Ludovic o să ceară el divorţul.
– Îmi pare rău că ai uitat. Nu pot să divorţez, eu sunt catolică.
– Nu contează. Sunt capabil să fac orice numai să accepţi să te măriţi cu mine.
– Ioşca te superi dacă te rog ca în astă seară să nu mai abordăm această temă? Nu vrei să ne întâlnim mâine şi om mai vedea cum om aranja lucrurile acestea?
– Cum doreşti tu Erji. Totuşi înainte de a pleca, trebuie să-ţi dau şi o veste tristă. Am gândit că o să-ţi spun mai pe ocolite, dar şi el a avut un loc în inima mea, ori cum m-a gândit nu pot ascunde un lucru atât de trist, atât de regretabil. Iosif, fostul meu prieten, inginerul şi al tău curtezan, ne-a părăsit luna trecută. A murit într-o explozie la combinatul la care a lucrat după ce a părăsit aşa de neînţeles, Băiuţul. Te rog să mă ierţi că ţi-am spus acum, că nici ţie nu ţi-e uşor, da ştiu cât te-a iubit, şi că şi el ca şi mine, era capabil de orice, numai să te ştie fericită.
– Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Plânsul a pus stăpânire pe Elisabeta şi a fugit în hotel să n-o vadă Ioşca plângând. Oare de ce plânge? De mila ei pentru umilinţele îndurate din cauza soţului ei, după Iosif acel om care i-a făcut cele mai frumoase declaraţii de dragoste, ori de viaţa ce-o mai are de ispăşit alături de nevrednicul ei soţ? Se pare că viaţa ei a început să fie un amestec de lumini şi umbre cum bine zice poezia aceasta:
“Când tristeţea se amestecă cu înserarea
– au amândouă aceeaşi culoare –
devin împreună o curioasă licoare,
ce cu teamă să beau aş putea.
Ca singur să mă laşi,
pe cap cu această nelinişte,
din spaima seri ai mai luat
şi gustul pâinii veşniciei l-ai dat .
Când eternităţii din trup i-ai smuls
şi pe malul celălalt te-ai dus
de departe ai auzit al meu suspin
de veacuri cunoscând de ce plâng.
(Papa Ioan Paul al II-lea, Karol Wojtyla)
Cu această stare, Elisabeta a intrat în hotel numai cu gândurile ei. Realiza, ceea ce pentru alţii era evident de multă vreme, faptul că toţi curtezanii pe care i-a avut au fost, şi în cazul lui Ioşca şi Feri mai sunt, oameni deosebiţi şi ea s-a lăsat îmbrobodită de Ludovic, care se pare că-şi cunoaşte bine rosturile lui, dar din câte vede ea, de soţia lui nici că-i pasă. E drept că nici ea nu a luptat, n-a făcut nimic ca să fie cu unul sau altul dintre aceşti băieţi. Ea a primit ce i s-a oferit, neimplicându-se deloc în propria-i viaţă.