Băieţii, curtezanii ceilalţi, nu au avut din partea ei nici-un gest, nici-o promisiune care să le amorseze dragostea, speranţa cât de puţin că ar putea fi el unul dintre acei predestinaţi. Aşa efectiv “a rămas” la Ludovic. Şi Ioşca era un interlocutor minunat, o iubea şi nu numai el şi ea se simţea fericită în preajma lui. A observat că întotdeauna era preocupat de ea. Făcea ori ce ca Elisabeta să se simtă bine, ca ei să nu-i lipsească nimic niciodată şi ea “ la lăsat” în stand by, ori nu s-a implicat, tratând relaţia cu el cu prea multă uşurătate ca să nu spună indiferenţă. Indiferenţă aceasta faţă de un om care a început să trăiască “prin tine”, în preajma căruia nu numai că te simţea-i bine, dar în preajma căruia nu te-ai plictisit niciodată, nu trebuie nici măcar afişată. Ioşca era un bun povestitor şi uneori chiar dacă povestea despre munca lui, despre ortacii lui, povestea, cu căldură, cu pasiune, atât de frumos de parcă trăia din nou acele faze pe care le spunea. Elisabeta nu-şi aducea aminte de toate poveştile ce i le-a spus Ioşca, dar printre ele era una mai ciudată despre ortacii lui care a impresionat-o în mod deosebit. Parcă şi cum îl aude pe Ioşca povestindu-i:
“Există în mină un loc mai larg, unde se pot aduna toţi minerii din acea galerie, unde se face pontajul şi acei care pot veni acolo, şi mănâncă. Locului acela-i zice “la masă”. în afară de masa maistrului, există şi ale mese (în timpurile actuale-i interzis mâncatul în subteran) dar la masa maistrului se face adunarea de după puşcare (20’ este interzis să se intre la locul de muncă) şi ori de câte ori este nevoie. Adunarea înainte de apelul de ieşire se face pe o perioadă mai îndelungată întrucât, fiecare echipă, după cum îşi isprăveşte treaba, se adună “la masă”. Cam aceasta era vremea când s-a petrecut acele evenimente, îi spunea Ioşca. O parte dintre oameni se mai “ uitau” prin traista cu merinde, unii povesteau, alţii pur şi simplu aşteptau să se adune toţi să poată ieşii afară. În acel moment, dintr-o parte a “mesei”, apare un accidentat la picioare, şi nu după mult timp, din altă parte a “ mesei”, apare un vagonetar cu acelaşi mod de accidentare. La amândoi le erau rupte cizmele şi aproape că le era rupt şi tendonul lui Achile. Accidentele erau ciudate prin locul în care erau dar şi datorită faptului că cei doi accidentaţi aveau profesii diferite. Unul era vagonetar iar celălalt lăcătuş. După rumoarea de “iniţiere”, maistrul i-a rugat pe cei doi să povestească ce s-a întâmplat cu ei, de arată, cum arată. A început să-şi povestească primul păţania lăcătuşul: “Eu am fost repartizat să aduc împreună cu încă doi colegi o şteagă ( vagonet special pentru transportul de materiale lungi) de ţevi pe care urma să le descărcăm în locurile unde trebuiau montate. Ajungând în dreptul uşii de aeraj, care acum iarna are o forţă deosebită în resorbţia aerului ce-l obturează, pentru a o menţine deschisă şi a închide cu reţinere această uşă. fără a prinde pe cineva în timpul cât durează închiderea, colegii mei au hotărât să fac eu acest serviciu, reţinerea uşii. Ei au trecut împreună împingând vagonetul cu ţevi, iar eu am considerat că voi rezolva mai bine această problemă, dacă o să ţin uşa cu spatele, mergând uşor cu ea lipită de mine, de spatele meu, şi ea nu va fi izbită la închidere. Aşa am crezut eu, dar nu am ajuns nici la jumătatea intervalului de închidere a acesteia, când m-a aruncat pe sus şi în faţă, iar la închidere mi-a prins picioarele sub ea. Dacă nu era linia ferată îmi tăia picioarele de tot, aşa m-am ales numai cu cizmele rupte şi tendonul lui Achile julit bine”
– Bravo ţie îi zice maistrul, da tu cum ai procedat de ai asemenea realizare, că pe unde umbli tu nu sunt uşi de aeraj?
– Domnu’maistru, dumneavoastră aveţi dreptate, începe tărăşenia vagonetarul, că şi în cazul meu alte “forţe” au acţionat, nu eu mi-am rupt cizmele, ci Alexa.
– Cum Alexa?, sare maistrul…

– Ştiţi, că alaltăieri, pe strada noastră, s-a spânzurat un om. După terminarea schimbului, mergând spre casă, erau acolo procurorii. Unul dintre ei ne-au solicitat ajutorul”. Mie nu-m plac treburile acestea şi mi-am văzut de drum. Alexa însă, numai că n-a dansat cu spânzuratul. Tot ce i-a cerut procurorul făcea c-o plăcere nedisimulată. L-a coborât din copac, îl fixa să-i facă fotografii, după care l-a aranjat în coşciug. Toate acestea le-am aflat de la o vecină de-a mea, dar de dimineaţă, pentru a-i admira curajul mi-a repovestit cu lux de amănunte chiar Alexa, apoi fiecare ne-am văzut de treabă. Azi aveam norma să scoatem o sută de cară (vagonete) şi să le ducem la colector. La primele curse, de început, n-am sesizat nimic neobişnuit. Pe măsură ce timpul trecea, creştea şi viteza la împins vagonete. În prima fază am crezut că acest lucru se datorează faptului că suntem în pantă la coborâre şi poate ca Alexa să-l fi lăsat fără frână, dar am observat că şi la deal, vagonetul are viteză crescută. Am ajuns fugărit de Alexa care era în spate cu vagonetul, de nu mai puteam respira. După un timp sfârşit de atâta alergătură şi urcat pe tampoane, uneori chiar pe picioarele mele, m-am oprit. L-am prins pe Alexa de piept şi cu lampa am vrut să-i dau în cap. Alexa, tremurând din tot corpul, cu ochii injectaţi şi capul plecându-i în toate direcţiile, bolborosea ceva. Am pus lampa jos şi i-am tras două perechi de palme să-l trezesc. După ce şi-a revenit, Alexa mi-a povestit că oriunde merge îl vede pe spânzurat că vine după el, de aceea a fugit atât cu vagonetul şi mi-a rupt cizmele şi puţin a durat ca să nu-mi rupă şi picioarele. Şi acestea toate numai datorită faptului că s-a vrut “ mare actor” în pozarea cu spânzuratul. Maistrul i-a rugat să se aşeze unul lângă celălalt. Când s-au văzut cum arată i-a umflat râsul.
Această povestire i-a spus-o cândva Ioşca. Acum Elisabeta se gândea la el la ce-ar fi trebuit să facă. Cu toate că era căsătorită cu Ludovic, ea încă nu l-a uitat pe Ioşca, pe miner, cum spunea atât de frumos Şiugariu:
“Nu v-am uitat, minerii mei. Îmi pare
Adeseori că trec cu voi spre mină,
Pe Valea Roşie; coloană lină,
Înşiruită pe o dungă de cărare.
Cu aceiaşi lampă de carbid în mână,
Păşind tăcuţi, cu frunţile-aplecate,
Îmbătrâniţi şi scunzi, puţini aduşi de spate,
În laibăre şi cioareci vechi de lână.
Subţire , din înalt de zări, se lasă
Amurgul peste sat. În fiecare ogradă, să vadă
Craiul nou, ies fetele din casă
Şi noi intrăm, tăcuţi, pe gânduri, În baladă …”

Da, dar acestea erau problemele lor, ale minerilor, Elisabetei i s-a propus din partea jandarmeriei să prezinte inventarul bunurilor mobile şi imobile. Cu aceasta Elisabeta a pierdut toată ziua la jandarmerie, terminând treaba abia în noapte. Nu l-a mai întâlnit nici pe Ioşca, ea fiind tot timpul ocupată. Drept era că nu avea nici-un răspuns pentru el, dar iar fi plăcut să-l întâlnească. N-a fost să fie!
Elisabeta se întorcea la hotel, prilej cu care îşi rememora şi-şi căuta un oarecare punct de sprijin în această căsătorie, al ei. Absolut toţi cunoscuţii o sfătuiau să divorţeze, să-l lase pe Ludovic care nu va fi veci om de-al casei, întrucât, cu toate că avea meserie, nimeni nu ştia să-l fi ştiut cu serviciu, el făcând frecvent un comerţ păgubos pe muchie de cuţit.

În aceste perioade în care guvernele se schimbau ca ciorapi şi c-o poliţie şi-o jandarmerie intransigentă, mai ales că erau în timp de război, majoritatea mărfurilor erau prohibite, sau se puteau comercializa doar cu asentimentul armatei. Era ciudat dar parcă Ludovic căuta pericolul cu lumânarea, altfel cum se pot explica aceste riscuri, probabil considerate de el, adevărate lovituri, dar care de fiecare dată se terminau prost. De fapt Elisabetei nu pe el, pe Ludovic era supărată, ci pe ea, întru cât din atâţia curtezanii care i-a avut să nu-şi poate da seama ce fel de om este Ludovic şi să-l accepte tocmai pe el de soţ, poate cel mai nepotrivit dintre toţi care i-au trecut pragul. El era singurul care n-a putut realiza o comuniune între ei, liantul care uneşte soţii. Elisabeta chiar fără titlu de FRUMUSEAŢĂ, era o femeie frumoasă, pe care aproape toţi bărbaţi o linguşeau în complimentele care i le făceau, poate “vor prinde” un loc în preajma ei, s-o poată contempla, admira. Elisabeta n-a tânjit după asemenea bărbaţi dar Ludovic, actualul soţ, nu era capabil nici să descătuşeze femeia din ea. Cum ei erau rudenii mai îndepărtate, dar totuşi rudenii, Elisabeta niciodată nu l-a privit altfel pe Ludovic decât ca pe o rudenie, lucru care din start presupune nişte reţineri din partea fiecăruia, mai ales că amândoi erau catolici. Elisabeta a încercat să-i sondeze posibilităţile lui Ludovic, de a realiza această familie, ce sentimente are el în consolidarea ei. A descoperit, cu mare regret, că de fapt soţul ei, nu-i gelos (deci nici la dragoste nu se putea aştepta). La acest fenomen, manifestat probabil între băieţi, Ioşca i-a dat o replică neaşteptată de nimeni:
-“Măi frumosule, tu nu-ţi manifeşti gelozia faţă de Elisabeta, nu pentru că ai fi mai înţelept sau mai tolerant în dragoste, ci datorită faptului că nu-ai fost capabil, nu eşti capabil să-o faci să strălucească, să-i aprinzi ochii şi viaţa, s-o faci să te dorească. Aici eşti tu mic, şi nebăgat în seamă. Asta eşti tu domnule! Poate ar mai trebui să-ţi mai fac o completare. Cred că ţie îţi place că Elisabeta are părul lung şi acest lucru te condamnă, întrucât cred că în “experienţele” tale, ai observat că numai femeile slabe, puţine la trup, au părul lung iar de când Elisabeta-i măritată după tine, are cel mai lung păr dintre femei, fericitule!”
Ea pe zi ce trecea era tot mai convinsă că această căsnicie e un fiasco. Poate mulţi se vor întreba ce o obligă să continue acest mariaj. În afară de faptul că ea fiind de religie catolică, şi nu putea divorţa. De la mama ei a învăţat că femeia trebuie supusă în căsnicie şi să îndure tot ce-i impune acest lucru dar poate cel mai dureros lucru era că printr-un divorţ (numai la primărie) ar fi confirmat în faţa tuturor prostia făcută prin căsătoria ei cu Ludovic şi acest lucru îi părea mai deplorabil ca orice.
Supuşenie a arătat ea şi până acuma. De fapt a fost singurul sentiment la care a apelat până acum soţul ei, care, în momentul când dorea “să-şi iubească nevasta”, să aibă un act sexual, el i se adresa cu aceste cuvinte: “ te rog să mă laşi” sau “stai puţin să facem…”, prin aceasta el nu i-a cerut niciodată participarea la actul sexual ci numai “să i se ofere locul plăcerii”, pentru Elisabeta aceste lucruri, aceste frâne, erau o stopare a oricăror participări la actul în sine, o renunţare definitivă.
În momentul în care cineva cere supuşenie, înseamnă că de fapt el nu are nimic ce să ofere în dragoste, şi când cineva nu are nimic de oferit, ar trebui să-şi dea seama, că nu are dreptul să ceară. Este de neiertat să te căsătoreşti, să ai cea mai frumoasă soţie, pe care nu eşti capabil să o transformi în femeie. Fiinţa, nevastă-ta, să nu simtă, să nu vibreze măcar odată în viaţă pentru a-şi putea da şi ea seama ce rol i-a hărăzit Mântuitorul, ca prin calităţile şi simţirile înnăscute să devii femeie în adevăratul sens al cuvântului, să-ţi vibreze toată fiinţa în trăirea ce ţi-a fost dată. Până o femeie nu simte acel CEVA, până fiinţa nu-i vibrează de plăcere nici păcatele ei nu-i sunt aşa de grele.