Dacă fiinţa ţi-a fost solicitată şi trupul ţi-a ajuns în culmea simţurilor tale, ştiind că după acest sublim mai mult nu mai poate fi şi nici mai bine, îţi dai seama că ai ajuns şi eşti ACOLO şi de acum tot ce-ţi mai rămâne de făcut este să-l lauzi pe Dumnezeu pentru minunata sa lucrare care este OMUL, inconştient fiind că El ţi-a arătat cât a putut plinii în această fiinţă şi căruia, în marea lui mărinimie i-a permis să cunoască NECREZUTUL, iar fiinţa respectivă ajunsă în starea supremă de împăcare a trupului şi-a sufletului şi-a dat seama de marea Lui putere şi generozitate. Din acest moment omul nu va lăsa să treacă o zi fără să-i pomenească numele, fără să-i mulţumească şi în rugile sale să-i aducă şi mulţumirea sufletului său.
Femeia care n-a cunoscut paroxismul în dragoste, este o femeie căruia nu i s-a acordat cel mai important drept al omului-libertatea. Numai în libertate ne dorim a procrea, numai în libertate ne putem creşte copiii, numai în libertate putem visa, putem fi fericiţi. Nimic nu se poate crea, cunoaşte, cerceta fără libertate fizică şi de conştiinţă.
Femeia prin naştere a fost frustrată de drepturile pe care bărbaţii le posedă. O femeie poate da naştere chiar dacă n-are plăcere de actul sexual. Injusteţea vieţii. Poate de aceea s-a născut zicala “cei mai reuşiţi copii sunt copiii din dragostea adevărată, copiii din flori”, dar nu-i dorit să se înţeleagă că toţi ceilalţi copii sunt rodul violurilor. În afară de acest lucru mai sunt şi alte frustrări ale femeilor, alte nedreptăţi pe care ea va trebui să lupte pentru a le îndrepta, a le elimina, ea fiind OMUL care continuu este obligat să demonstreze, să ceară, să lupte. Femeia nu are statut de egalitate nici în faţa legilor, şi asta în nici-un stat din lume. Femeia nu-i discriminată prin sex ea este dispreţuită prin sex. Un exemplu “democrat” din SUA, ţară care nu numai că-i democrată dar are şi un puternic partid democrat. Conform legilor lor, un bărbat poate demonstra paternitatea prin mai multe probe admise în instanţă, cum ar fii: probe cu AND probele cu grupe sangvine, după forma pavilionului urechilor, configuraţia buzei superioare, toate probe care certifică paternitatea indubitabil. Stabilitatea maternităţii în schimb a rămas tot la …”dreptatea lui Solomon”. Deci…
Elisabeta neavând de unde să ştie cum este şi altfel de viaţă, era normal să creadă că aceeaşi lucruri se întâmplă şi în alte familii, cum I se întâmplă ei. Apoi în mizeriile unui război şi imediat după aceea nimeni nu trăia strălucit, ba în unele familii femeile erau şi bătute, ceea ce ei nu i s întâmpla…apoi Elisabeta a început să se resemneze.
Duşul rece, de început de căsătorie a Elisabetei, a mai început să-şi mai piardă din grozăvie şi ruşine, mai ales după ce a putut restitui o parte din paguba făcută de soţul ei cu ocazia acelei nemaipomenite „afaceri”.
Un lucru impresionant a trăit Elisabeta în momentul în care a fost chemată la jandarmerie şi i-au fost restituite bijuteriile care i-au fost luate în gaj. Era un lucru nesperat, incredibil ca în timp de război când vremurile erau confuze, când mureau oameni, dispăreau averi ale oamenilor nevinovaţi, să fii chemat să îţi restituie gajul, pe care orice neînsemnat funcţionar putea să le bage în buzunar, nimeni neavând, în asemenea vremuri, de reclamat, ba mai mult, nici pe Ludovic nu l-au ţinut închis, decât doar pe durata anchetei. Cineva i-a spus că anchetatorii au fost deosebit de impresionaţi de sinceritatea Elisabetei, dar şi de ce fel de căsnicie are. Printre ceilalţi care o sfătuiau să divorţeze de Ludovic se număra şi anchetatorul care a instrumentat cazul. Acestea toate acum erau amintiri. Elisabeta şi-a reluat serviciul din Dămăcuşeni. Oamenii de acolo o preţuiau şi mai mult văzând rezultatul muncii sale, în urma inventarului inopinat făcut de autorităţi, cu ocazia anchetei. Să ai un gestionar în timp de război, care-ţi gospodăreşte avutul ca pe propriul său avut, e mare lucru.

Într-o sâmbătă Elisabeta a fost chemată acasă de Maier. Până în Strâmbu a venit cu o căruţă, de acolo a urcat spre Băiuţ pe jos. Era spre seară şi în spatele ei aude pe cineva cântând. Îngrijorată de faptul că a fost chemată de Maier, neştiind motivul, nu prea acorda atenţie nimănui, deci nici cântăreţului. Cu toate acestea parcă acel cântec fredonat de tipul respectiv, o cuprinde, o imobilizează, îi frânează paşii. Cântecul, cândva, când ea şi Feri şi-au permis puţină nebunie tinerească, l-au considerat ca şi cântecul lor. Cum melodia creştea în amploare, gândurile o duceau la acele zile ale adolescenţei, când visa împreună cu Feri, frânându-i pur şi simplu paşii. S-a oprit şi asculta:
“De ziua nunţii tale-ţi scriu
Acum câteva rânduri,
La nunta ta, nu pot să viu
Şi de aş putea; la ce să vin
Să te mai văd pe gânduri “

Elisabeta s-a oprit, Feri a întors-o cu faţa spre el, îmbrăţişând-o, punându-se amândoi pe plâns în mijlocul drumului. Din când în când, mai trecea câte un om, care le dădea bineţe şi ei îi răspundeau cu sughiţuri. Nici măcar nu s-au sărutat. După ce au reuşit să se liniştească, s-au despărţit mergând fiecare în direcţia sa. Elisabeta a ajuns acasă şi s-a bucurat văzând că Maier este sănătos de asemeni şi soră-sa Ana. Rostul chemării lui Maier ţinea de afaceri era vorba de-ai prezenta un nou cărăuş (rar în acele timpuri când toate animalele erau rechiziţionate), om de încredere cu care ar putea face transporturile ce-i erau necesare, iar cărăuşul primea autorizaţia de transport. S-au înţeles şi a doua zi cu acel cărăuş s-a reîntors în Dămăcuşeni.
Gândurile Elisabetei erau la norocosul de Feri. Majoritatea tinerilor care pleacă pe front, nu se mai întorc, el în timp de război vine în permisie. Elisabeta se gândea că precis Dumnezeu îl iubeşte şi-l ocroteşte. Cu toate acestea era foarte curioasă cum de a putut “fugii” până acasă. Credea că a venit cu trenul până în Baia Mare şi apoi a venit peste Rotunda prin Cavnic. Credea acest lucru, deoarece ea nu-şi mai aducea aminte ca pe lângă ei să mai fi trecut cineva, ori vre-un căruţaş şi acesta să nu-i fi luat în căruţă. Dacă totuşi a ajuns-o şi n-a venit călare, atunci numai prin Cavnic a putut veni. Ori cum pentru ea a fost un dar deosebit de plăcut, cu toate că Feri a fredonat melodia lor, cu toate că a plâns, bucuria revederii a fost fără margini. Elisabeta se gândea la ce plăceri a simţit ea când Feri a cerut-o prima oară la dans, după ce a prins-o de mijloc s-a îmbujorat toată, avea impresia că trupurile lor se mulează unul pe celălalt devenind o singură fiinţă aeriană. Nu-şi putea explica niciodată cum s-a putut întâmpla că, plăcându-se amândoi, nu au reuşit să se apropie mai mult cu toate că prietenia lor era durabilă şi acum şi de ce or fi permis altora să se interpună între ei care erau siguri că se iubeau. Acum… nu-şi termină Elisabeta gândurile că Feri intră în magazin.
– Bună Erjike.
– Bine ai venit Feri. Cum ai putut să “fugi” din război?
– De fapt n-am fugit, dar nici n-am dorit să mă laud că nu-i tare frumos. Am primit o permisie excepţională, scurtă de altfel după cum vezi, pentru că i-am salvat viaţa comandantului. Nu vreau să-ţi povestesc cât de “grozav” am fost, s-a întâmplat şi uite că iar sunt “pe întors”. Asta-i…
– N-a ştiut Băiuţul pe cine creşte, ehei multe s-or povesti despre vitejiile tale.

– Vezi cum mă “ia-i chiar tu”. Sunt foarte grăbit şi crede-mă că n-am dorit să trec prin Dămăcuşeni, dar…
– Ce, dar?…
– Vezi tu, pe mineri nu-i duc în război. Acum le-au adus şi perforatoare. Nu la toţi, numai la unii. Drept este că unii încă nu le ştiu rostul şi cei mai mulţi, reuşesc să facă o gaură manuală, mai repede ca alţii cu perforatorul. Cel mai rău lucru este că scot un praf “că nu te vezi om cu persoană”. Ioşca n-a vrut să-şi ia maşină. Sunt prea prăfoase şi prea gălăgioase. El se descurcă minunat cu perforatul manual, cu toate că lucrul acesta cere o mare îndemânare din partea lor şi poate şi un efort mai mare. Minerul care-i “la bătaie” cu barosul sau cu puţca, loveşte de 20-30 de ori, se opresc, se curăţă gaura de resturi şi apoi trece “la bătaie” celălalt. Loviturile acestea necesită o oarecare precizie, să loveşti sfredelul din mâna ortacului, cu mare putere dar şi cu precizie. Să poţi face şi lucru, e nevoie să fii sănătos şi puternic altfel o gaură care ar fi putut dura o oră, de abia ai face-o într-un schimb. Barosul cu care loveşte dă nişte vibraţii corpului minerului. S-a mai diminuat puţin acest inconvenient punându-se cozi de cireş baroaselor, cozi mai elastice, dar care nu fixează prea bine baroasele, moment în care poţi lovi pe minierul, de la “rotire”, caz în care…
– Feri, poţi să-mi spui de ce-mi ţi-i predica aceasta, întrucât ştii bine că eu nu măi voi angaja la Văratec, la găurit?
– Ştii… Ioşca… de fapt ortacul lui Ioşca… găurind… i-a scăpat barosul în piept. i-a spart pieptul lui… este mort… Dumnezeu să-l ierte! Elisabeta ascultând oroarea povestită de Feri, despre celălalt curtezan al ei, ce dacă ar fi dorit ar fi putut fi soţul ei, a simţit că-i vine un leşin şi plânsul a pornit instantaneu. A fugit în cealaltă încăpere, unde l-a plâns pe îndelete pe Ioşca, blajinul miner, omul care atât cât el trăia, era sigură că va fi şi ei bine, că însăşi viaţa va fi mai bună. Ar fi putut fi o superstiţie, dar până acuma, cât a trăit Ioşca, de câte ori Elisabeta dădea de greu, Ioşca era lângă ea. Era hotărâtă să nu divorţeze de Ludovic pentru a se căsători cu Ioşca, dar Ioşca era pentru ea, certitudinea binelui şi-a speranţei sale şi acum să-l vadă: cum zic versurile:
“N-a fost singur. Muşchii lui creşteau
până ridica ciocanul şi pulsa energia
dar totul a durat atât de mult
până ce a simţit pământul la picioare
până ce piatra nu i-a sfărâmat fruntea
şi nu i-a sfâşiat inima.
i-au luat trupul şi au plecat tăcuţi.
Efortul emană şi un oarecare necaz.
Avea buzele cenuşii, ghetele până la glezne în noroi.
Înfăţişau totul ce printre oameni
ar fi trebuit să dispară.” Karol Wojtyla (Papa Paul al II-lea)

adică mort, un nou mort între prietenii şi cunoscuţii ei cei mai apropriaţi. Viaţa devenea din ce în ce mai cenuşie, mai lipsită de orizont, mai ales că în scurgerea imperturbabilă a timpului, îi aducea pe zi ce trece, dovezi din ce în ce mai veridice că în căsătoria ei nu mai poate şi nu mai are rost să spere că poate cândva ceea ce de fapt este o căsnicie locul unde ea ar fi trebuit să cunoască… fericirea. Soţul ei îşi “făcea” în continuare “afacerile” pe care nimeni nu le-a descâlcit niciodată.
Într-o perioadă oarecum mai fastă a căsniciei lor, Ludovic a lămurit-o pe Elisabeta să-l însoţească la Budapesta, într-o afacere deosebită.