Atunci eram copii, dar ca oameni mari, ca părinţi de copii, nu mai permitem acţiuni spontane copiilor, numai acţiuni dirijate, care nu sunt rele, dar o copilărie sub o comandă… nu-i copilărie!
Vieţile noastre se “scurg”, se “petrec” şi se trec şi ale altora, iar acei ce n-au “puteri” sunt obligaţi să se mulţumească cu tot mai puţine drepturi şi libertăţi.
Petre la toate aceste gânduri, la aceste îngrădiri impuse copiilor de astăzi, a scăpat cu un zâmbet aducându-şi aminte la, când într-o vară şi-au permis şi ei un concediu la o cabană în munţi.
Până au ajuns acolo, i-au dus cineva, o doamnă cu maşina, lucru mare-n acele timpuri. Numai că maşina fiind foarte încărcată cu boarfele noastre, cu noi, şi drumul spre cabană fiind “obişnuit” rău, doamna, a hotărât să coboare bărbaţii, ca să poată urca “până sus” cu soţia şi bagajele, măsură care-i asigura ca pe viitorul traseu să circule fără a avea alte probleme. Ele, doamnele, au plecat cu maşina, iar noi bărbaţii, lejeri am parcurs kilometrii rămaşi per pe des. Ciudăţenia a constat la întâlnirea cu administratorul cabanei. Acesta din motive necunoscute, a refuzat să le cazeze pe doamne. Problema s-a dezamorsat la apariţia “domnilor”. După un travaliu obişnuit în asemenea situaţii de “instalare”, a urmat cafeneaua de despărţire de către “doamna cu maşina”, apoi am început să “căscăm” ochii la locul în care am ajuns, la acest mult râvnit loc de recreare şi refacere.
De necrezut, dar schimbând habitatul, copiii şi-au schimbat şi comportamentul. Prima constatare, toate hainele cu care au ieşit afară, le-au murdărit în totalitate. Deci a trebuit ca soţia să “intensifice” spălatul. Fetiţa a început să-şi evite fraţii şi îşi mai “afla” şi câte-o minciună “de protecţie”. O preocupa mai mult prietenia altor băieţi şi a bărbaţilor. Ea ne-a promis că “va face orice” dacă vom pleca în acest concediu. Vă daţi seama că nici ce era interesul ei nu a făcut. De altele ce să mai spunem? Mai mult, cu toate că n-a făcut nimic, în schimb şi-a pierdut o parte din lucruri.
Băiatul cel mare avea alte metehne. Nu-l mai interesa propria familie şi-şi neglija fraţii. Căuta şi el prietenia “bărbaţilor” şi ori ce făcea uita să-şi ceară voie. Dacă fratele lui mai mic îi căuta prietenia îl ridiculiza, îl şantaja, făcea ori ce pentru al alunga de lângă el. Fiecare dintre ei căutau prietenii din afara familiei şi erau capabili de varii şicane pe care le făceau fratelui sau fraţilor, care căutau să-i împiedice în realizarea dorinţelor lor. Ei care până în acest moment erau o “gaşcă” acum căutau prietenii printre străini. Era o noutate, era o schimbare majoră în comportamentul lor.
În următoarea zi, după ce au avut “o grijă deosebită” de stomacurile lor, pur şi simplu au dispărut din cabană, având bineînţeles motive “deosebite”. Cel mai mic avea restanţă o bătaie cu alţi “viteji” de nasul lui, cel mare după ce n-a “ lămurit” că ciupercile nu cresc în pădure, a plecat la scaldă, dar pârâul de munte nu-i putea oferii nici o calorie de căldură apei, aşa că s-a apucat de strâns lemne cu care au făcut un foc de tabără, în jurul căruia au stat toată seara, până stomacurile s-au “răsculat”. În dimineaţa următoare aveai impresia că au mâncat jar cu o zi în urmă. Nimic nu le convenea şi ca să se afle în treabă au plecat după borcut, timp în care se pare că şi-au reglat conturile, dar ajungând la cabană, au reînceput şi numai la vederea curelei au mai amânat gâlceava. După care, “mintea românului de pe urmă” au considerat că-i mai bine să se joace decât… să i-a o bătaie. Joaca lor din acea după-amiază a fost aşa de frumoasă ca o desfătare. După ce n-au mai putut de foame s-au adunat “acasă”, s-au spălat, au mâncat şi au dormit ca seceraţi.

Dimineaţa, ca toate păsările, au zburat din cuib, nu înainte de a golii tot ce se afla pe masă. Dacă în primele zile s-au disperat unii pe alţii, azi între ei a apărut şi o fetiţă foarte mică, dar c-o personalitate puternică, şi căreia i-am zis: “Mărunţica”. Nu mi-am imaginat că “pumnul” acela de femeie îi purta şi-i diriguia pe amândoi băieţii mei. Băiatul cel mic seara ne-a adus-o la cină şi o lămurea pe mama-sa să-l lase şi doarmă cu ea. Ca să-i sature Elisabeta le-a dat şase feluri de mâncare. M-am speriat că merindele n-o să ne ţine cât noi ne-am dorit, dacă le mai creşte pofta de mâncare. Spre uimirea noastră, în ziua următoare s-a pornit o vreme cum noi nu am mai văzut alta până atunci. Erau nişte descătuşări a naturii că nu întâmplător m-am gândit la GENEZĂ. Efectiv aveai impresia că cerul s-a unit cu pământul şi în momentele următoare urma să ne strivească, după care vântul, într-un adevărat ciclon, ne va spulbera în cele patru zări. După potolirea asurzitoarelor zgomote şi a torentelor de ape, ne-am dat seama că în cabană apa era peste pantofi, iar pârâiaşul din faţa cabanei era capabil în acel moment să care vapoare. Toată grozăvia n-a ţinut 20 de minute şi cam tot atât până s-a reîntors la “normal”, cu toate că torenţii alimentaţi de furtună, au durat toată ziua. După ce ne-am reveni din starea de groază pricinuită de acea descătuşare a naturii, băiatul meu cel mic, a pus prima întrebare: “oare ce face Mănunţica?”, întrebare care a fost ca o comandă, să treacă fiecare la treburile propuse.
În acea perioadă de concediu petrecut în acel Eden (simţindu-ne bine am mai repetat figura de câteva ori), ne-am mai găsit pe acolo şi cunoscuţi, iar pe noi ne-au mai găsit chiar şi neamurile, m-am pretat la faptul că: nu mă interesează ce fac copiii, dându-le libertate câtă şi-au dorit, şi evident că mamă-sa îi răsfăţa cu pregătirile mâncărurilor, şi ca un făcut îi ieşeau aşa de bine că uneori nici gustul lor nu li-l puteau uita. Împrietenindu-ne şi cu alte familii, ne-am permis să-i mai “neglijăm” puţin pe copii. Acest lucru a avut şi laturi bune şi rele. Dintre cele cu latura bună, erau de fapt libertatea “nesupravegheată”, ca un “răspuns” al acestei atitudini, ei au considerat că e bine să şteargă o parte din neîmpliniri. De această dată au cercat şi au găsit ciuperci. Apoi zilnic aduceau borcut, avea grijă de haine etc. Ce eu am considerat cu adevărat trist, nu ştiau cum să-şi umple timpul liber, care acuma le prisosea, şi pe care nu l-au avut până acuma. Au mai primit “sugestii” dar e greu să înveţi în câteva zile ce n-ai ştiut niciodată.
Într-una din zile ne-au vizitat nişte nepoţi, cu care şi-au “umplut” ziua. După masa de prânz, fiul mai mare cu verişorul lui, au plecat după borcut. Au cam întârziat şi mă pregăteam să le ies în întâmpinare, când îi zăresc în capul uliţei venind destul de greu. Cristi, vărul lui Tomi, era cu doi ani mai mare. El căra ceva pe spate şi Tomi era încărcat cu un pom de Crăciun cu buteliile pline de borcut. Când s-au mai apropiat, am văzut pe spatele lui Cristi un pui de cerb care s-a accidentat în timpul furtunii. Puiul era destul de rănit, probabil la coloană întrucât avea o poziţie înţepenită şi nu l-am putut scoate din acea poziţie. Unul dintre copii a plecat să cumpere pâine şi totodată să anunţe brigadierii de la canton. Aceia au sosit cu o maşină, au luat puiul şi au plecat. Când s-au întors cu pâinea din sat, brigadierii erau în jurul unui foc şi frigeau puiul de cerb. Copilul cu deosebită tristeţe, ne-a povestit şi nouă. Nu numai copiilor, la toţi “pensionarii” acestei cabane ne-a rămas un gust amar în gură. Pentru prima oară ne-am culcat fără să aprindem lumina. Ce să vă spun că nici poftă de mâncare n-a mai avut nimeni!
– No sară bună Baciu Petre. Da ce gânduri te frământă? îl chestiona un fost ortac, miner venit de la Abrud, unul George.

– Sară bună. A… nimic, mai răsfoiesc şi eu câte-o pagină de memorie, şi omul îşi văzu de drum.
Faţă de acest om, de George, Petre avea un oarecare sentiment de repulsie. El era miner de la minele din Apuseni, de la Brad. A fost dat afară de acolo împreună cu un ortac, pentru că au găsit o fibulă din aur nativ, de-o formă mai aparte, ce cântărea vreo nouă grame de aur pur. Întâmplarea s-a petrecut cu câteva luni înainte ca Gheorghe Gheorghiu Dej să împlinească 60 de ani. Cum oamenilor de pe acele meleaguri, Conducătorul ţării le-a dat nişte facilităţi, nişte avantaje, şi acum era normal că toată lumea de pe acolo se gândeau ce cadou să-i facă omului care a făcut atâtea pentru moţi. Poate azi n-ar avea credibilitate acest lucru dar pe atunci era o adevărată “mişcare” de întâmpinare a acestui eveniment: împlinirea a 60 de ani a conducătorului ţării. Toţi ar fi dorit să-i facă un cadou care să-i amintească neapărat de oamenii acestor meleaguri, şi de recunoştinţa lor. Ori cum ai întoarce-o, despre “oamenii aurului” numai aurul „poate vorbi”, îi poate aminti conducătorului de ei. Situaţia era atât de disperată cu cât de mult timp nu s-a găsit nici o fibulă de aur nativ şi acu dă Dumnezeu că el, George şi Nacu, găsesc o iserţie de filon care avea şi conţinuturi în aur nativ. Printre celelalte bucăţi de aur cules era şi această fibulă minunată, fibulă care ei gândeau că ar putea fi oferită cu cinste primului om din stat. Atunci le-a venit ideea ca fibula s-o raporteze, să-o depună, iar restul de aur vreo 600g l-au împărţit, l-au împachetat în cârpe făcute din cămăşi şi apoi l-au introdus în anus. Afară urmau să treacă prin poarta cu detectorul de metale. Ajunşi la poartă, George l-a strigat pe şeful pazei afară. Ăla a ieşit şi i-a arătat fibula spunându-i şi de ce planuri şi-au făcut, să i-o ofere lui Gheorghiu Dej. Detectorul de metal a semnalizat prezenţa metalului la trecerea prin uşă, dar era cu aurul în mână. A dat o declaraţie la controlorii de poartă. De bucurie şi preocupare, a uitat să decupleze curentul ca şi Nacu să poată trece neobservat prin “uşă”. A uitat şi să-l avertizeze pe acesta că n-a putut decupla „poarta”. Când Nacu a intrat prin poartă a fost depistat de sunetul porţii că are aur. L-au dus în camera de percheziţie şi Nacu a fost obligat să-şi scoată din cur moşoanca. Enervat de turnura care au luat-o lucrurile, Nacu l-a “turnat” şi pe George. I-au dat pe amândoi afară.
George trăia numai după munca braţelor sale. Ne mai având serviciu s-a angajat la noi, la mina Petrila.
Cert este că fibula din aur, a primit un frumos suport din marmură roşie, în care ca într-un cuib era fixată fibula de aur. Deasupra ei era acoperită c-o lupă care-i mărea dimensiunile. În acest moment era într-adevăr că arăta ca un cadou princiar. Pentru a putea fi oferit, Conducătorului Ţării, mai era nevoie de marcajul şi înregistrarea Bănci Naţionale. Au început demersurile, au venit specialiştii în domeniu, care au trecut la elaborarea actelor ce au fost finalizate… la o săptămână după ce Şeful Statului a sărbătorit cei 60 de ani. Cadoul n-a mai putut fi oferit din această cauză.
Făcând o vizită la Muzeul Aurului din Brad, George i-a arătat şi prezentat “cadoul” lui Gheorghiu Dej, lângă care printr-o ironie a sorţii se afla şi “şomoiogul” ce l-au scos din curul lui George.
– La bună vedere Peter Bacii!
– Noroc bun, Lociko.
– Da ce mai zici matale, Peter Bacii?
– Apoi nu prea multe. Da de ce mă întrebi?
– Numa aşa…să ştiu ce mai faci…cum te mai afli?
– Tot cum şti Lociko…