Insul care l-a chemat i-a spus că-i trimis de “tovarăşu” să-i spună că dacă „pune mâna” pe Roza, “nu mai vede soarele”. Primele vorbe care i-au venit în minte lui George erau: “ai dreptate, soarele a apus de mult”, dar nu i-au ieşit vorbele din gură. Au trecut de atunci cinci ani, de când erau împreună, fiecare pentru… fiecare.
Sigur că George nu i-a făcut nimic, nici ei, nici acelor care i-au întors spatele, ba dimpotrivă s-a pus şi s-a rugat de mulţumire Domnului că nu l-a lăsat fără sănătate şi ajutor. Atunci într-adevăr ar fi fost de plâns şi de batjocura tuturor.
George şi Roza din câte ştie şi-au reînnodat viaţa. La căsnicia în repetiţie, George n-a “aderat” cu plăcere sau entuziasm, însă faptul că Roza i-a adus fiul, i-a uşurat multe clipe de viaţă.
Petre l-a cunoscut pe George într-o galerie cu nume de rege, în Ferdinand, în puţinele zile lucrate la minele din Rodna înainte de a fi închise. George abia ieşise din spital, avuse icter. De la el a auzit Petre, că icterul nu se face când ţi-e scârbă de ceva mâncare sau aliment, ci dacă îţi place, dacă ai o poftă prea mare pentru o anumită mâncare. Îi povestea George, lui Petre, că mânca unul dintre ortaci o bucată de slănină cu ceapă, groasă de-un lat de palmă. Mânca acela c-o poftă de-i curgeau balele. L-a servit şi pe el şi… asta a fost. Spunea tot el, fereşte-te de ce-ţi place, că ceea ce nu-ţi place se elimină automat din corp.
Petre revenea la gândurile sale şi se îmbărbăta. Faţă de viaţa sentimentală şi conjugală a fostului secretar raional de partid, a lui este ceva mai blândă, oarecum. Nevastă-sa măcar “nu le face pe faţă”. Şi poate că nu ar fi avut turnura aceasta, dacă el şi-ar fi impus să n-o umilească în timpul actului sexual. Să se reţină să mai facă dragoste, cu toate că el era potent. Este normal că ea nu-şi poate permite lipsa actului sexual, şi atunci vorba ei: “se descurca cum putea”.
Viaţa este grea şi uneori de neînţeles de foarte multe ori. Chiar dacă nu ajungem să “despicăm firul în patru”. Un văr de-al lui Petre, care locuia în Cluj la un demisol, locuinţă în care geamurile erau “în tavan”. Soarele nu le intra înăuntru apartamentului niciodată şi mucegaiul se afla pretutindeni prin “desene” şi arome. “Casa” fiind o cameră de 4/4 cu-n antreu de 2/2. Cu toate acestea trăiau fericiţi. Acolo şi-au chinuit viaţa 20 de ani. Mizeria era mare şi datorită faptului că erau sub canalizarea oraşului, iar acolo unde era nevoie de scurgeri, instalaţiile erau ridicate, incomode, de nedescris. În aceste condiţii au avut şi doi copii într-o armonie familială deosebită.
Îi invidiam de câte ori le făceam câte o vizită şi sincer să fiu îmi doream din suflet ca de o asemenea armonie şi bună înţelegere să am parte şi eu de la viaţă.
Nu ştiu din ce cauză au trebuit să părăsească acel cuibuşor, şi după atâta timp de locuire în acel buncăr unde frigiderul nu încăpea în casă şi-l ţineau în curte, iar baia le era un lighean, ce “se muta din antreu în cameră”. Printr-un noroc al soartei, au primit un apartament cu patru camere, un adevărat vis, dar ce vis cu două băi, două WC-uri, sufragerie, bucătărie. Pentru, nu numai pentru ei, o adevărată minune, care ca ori ce orice minune părea ireală. Să treci de la un spaţiu de 4/4 în care dacă unul trebuia să se deplaseze, toţi ceilalţi trebuiau să se ridice, să îi facă loc celui care pleca. În acest nou apartament, fiecare îşi avea camera “lui”, nemaipunând la socoteală, holurile, debaralele, pivniţa şi multe altele. Era o locuinţă minunată. Văzând acest palat în comparaţie cu beciul în care au stat, să mai amintim că ziua te lua groaza să mergi la WC, noaptea sub nici-un motiv n-ai fi îndrăznit să faci acest lucru, eşti tentat să spui, că acuma ar fi fost suficiente motive ca fericirea să fie deplină, să se simtă şi ei alduiţi de bunul Dumnezeu.

Copiii erau deja mari, adolescenţi. La amenajarea apartamentului s-au înscris şi pretenţiile lor, apoi spiritul de ordine şi curăţenie cultivat zilnic şi care le era atât de dezvoltat încât, au determinat toate familiile ce locuiau pe scara lor, peste patruzeci, să nu folosească gheena pentru gunoi, pentru a nu-şi împuţii blocul şi a atrage muştele. Au reuşit acest lucru, care mai apoi a fost preluat şi de alţii locatari cu asemenea tip de blocuri din ţară. Tot preluat din visurile lor de-o viaţă, făcute în ani şi ani când locuiau în subsol, s-au apucat, cu meseriaşi evident, să-şi schimbe şi instalaţiile improprii făcute de mântuială, cu instalaţii şi scurgeri moderne. Dragostea acestor oameni, pentru locuinţa aceasta, dragostea lor care n-au locuit omeneşte niciodată, s-a transformat într-o muncă şi-o cheltuială depusă, nu numai de ei ci de către toţi locatarii, fiecare în apartamentul său, că s-ar putea zice că într-adevăr şi-au transformat apartamentele în micropalate.
Vastitatea acestor lucrări poate că au ţinut apartamentul în şantier vre-o 5-6 ani, familia trăind clipe de adevărată fericire şi solidaritate. După ce şi-au luat un respiro de la această campanie de înfrumuseţare şi diverse modificări ale apartamentului, s-au mai odihnit şi ei, şi-au mai refăcut bugetul şi… se bucurau fiecare de intimitatea „camerei sale”.
Nemaiavând ce mai face, la banii lor, aranjamentele fiind terminate, au început o serie de inconveniente. Oamenii din familie, au devenit mai iritabili, mai puţini toleranţi, mai stresaţi. Realitatea era că traiul de pivniţă i-a unit, aici, apartamentul i-a disociat. Practic nu şi-au mai regăsit rostul şi locul. Le lipsea intimitatea familiară, în care toţi, se vedeau tot timpul, toţi participau la toate evenimentele familiare . Acum dacă aveai nevoie de ceva, sau de ajutor trebuia să strigi. Cel strigat ar fi putut să nu audă, sau să nu aibă chef să audă, şi aşa au devenit o familie descompusă în patru. Niciodată n-au mai trăit armonia fostei familii din pivniţă. Căsătoria copiilor n-a reuşit reunirea familiei ci a dus la separarea ei, rămânând în “mult doritul apartament” doar bătrânii.
Ce poţi să ei din asta? Nimeni nu poate şti cum e mai bine în această viaţă. Nimeni nu poate ştii ce-i mai bine şi cum e mai bine într-o familie care a avut atâta armonie, cât au fost strâmtoraţi, iar când au ajuns să trăiască omeneşte, familia nu s-a mai putut adapta. Nu mai erau capabili s-o facă, sau poate nu ştiau cum s-o facă. Poate dacă ar fi primit mai devreme această locuinţă… poate…
Petre “i-a lăsat” pe membrii familiei care nu “încăpeau” în patru camere, şi se gândea la copiii lui, de care-i era dor. Nu i-a văzut de loc în ziua acea. Îi era dor de infuzia de tinereţe pe care o aduce orice copil odată cu intrarea lui în preocupările celor vârstnici. Avea poftă să-i strângă la piept, să-i mângâie pe cap, chiar să-i legene, numai că ei au cam crescut şi “sănătatea lui” le dădea o oarecare detaşare faţă de persoana lui. Copiii nu se manifestau vizibil, dar era evident că păstrau o oarecare distanţă în manifestările lor tandre.
Pe parcursul vieţii sale, nu de puţine ori se întorcea cu gândul la copilăria lui, bogată în trăiri şi sentimente care i-au jalonat întreaga viaţă. Avea impresia că fiii lui nu vor putea ajunge la sentimentele şi trăirile avute de el în copilărie, niciodată. Era o părere, care spera, să nu se împlinească, cu toate că vedea că în copiii de astăzi, ai lui şi ai altora că îşi trăiesc copilăria într-un tumult de întâmplări şi jocuri, departe de celea ce le practicau ei. Cu toate acestea, cu cât îi urmărea mai mult, cu atât era mai neîncrezător, că aceşti copii, din aceste timpuri, şi pe aceste locuri, în jocurile şi întâmplările lor nu credea că “prind” bucuria, nepăsarea şi lipsa de griji de care se bucurau ei în copilărie, cu toate că norii războiului făceau deja umbră pe copiii de atunci.

Pe actualii copii în schimb, îi considera ca pe nişte handicapaţi ai copilăriei sale.
Locuri triste, şi nu sunt deloc vorbe aruncate-n vânt sau slogane electorale, dar nici copilăria aceasta n-are nici-o valoare. Practic ce vedea el la copiii de astăzi nu-i copilărie, şi nu-i copilărie acolo unde nu este libertate. LIBERTATEA este cea mai aprigă dorinţă a omului, a COPILULUI. Odată cu trecerea timpului copiilor li se restrâng libertăţile, dispun din ce în ce de mai puţină libertate şi categoric nu pot realiza nu ştiu câte locuri unde să-şi poată manifesta copilăria sau libertatea copilăriei. Copiii de astăzi sunt sechestraţi în apartamente, în case, de teamă să nu li-se întâmple ceva copiilor, de teamă să nu “participe” la acţiuni pe care dânşii nu le pot controla. Pe de altă parte, teama de-a nu întâlni vreun infractor sau om cu alte “năravuri” şi apucături, altele decât cele de muncă, determină părinţii la eliminarea în totalitate a prietenilor copiilor lor, uneori chiar şi a colegilor de clasă, de şcoală, asupra cărora nu au nici o putere de control.
Joaca copiilor de altădată, pe maidane, pe dealuri şi munţi, la gârlă sau fotbal, au devenit… amintiri. Cine s-ar hazarda astăzi, cine ar avea îndrăzneala să-i ofere atâta libertate unui copil, când el este la serviciu şi nu-l poate controla, nu-l poate proteja. De cât să-i fie în primejdie copilul, să aibă cine ştie ce neplăceri sau necazuri, mai bine-l ţine în casă, unde-i sigur că nu va fi agresat de cine ştie cine, cu toate că un copil singur în casă nu-i o linişte din partea unui părinte… dar nu prea are alte variante…
La o asemenea “copilărie” este absolut normal, ca un copil care n-a avut niciodată libertate “liberă” în care el să-şi facă prietenii, să poată merge în excursii, să “bată” o minge sau alte LIBERTĂŢI, va deveni un copil fricos, suspicios, fără orizont, fără o gândire care să-i permită ieşirea dintr-o situaţie limită. Această fiinţă va fi uşor de intimidat, va devenii un închistat, în final putând avea chiar probleme psihice greu de remontat.
O bună parte din “jocurile copilăriei” n-au fost suspendate de părinţii copiilor, ci de SOCIETATE, care pe de altă parte pretinde că luptă pentru Drepturile Copiilor, a oamenilor în general, în realitate nu numai în maidane, dar chiar şi în locurile destinate pentru joaca copiilor s-au transformat în locuri de construcţii pentru garaje sau pentru diferiţi “favorizaţi” ai sorţii.
Sunt oameni cu funcţii în stat, care uneori îşi pun problema, de ce populaţia de astăzi, populaţia acestei ţări, nu mai este atrasă de manifestările sportive sau culturale. Pe vremuri, aceste mişcări cultural-sportive cuprindeau întreaga urbe atunci când existau asemenea preocupări. Acum ce să mai vorbim? Ce ne mai “spune” un meci de fotbal profesionist, meci care se joacă la “rupere”, pe bani şi la care i se cunoaşte rezultatul dinainte de disputare. Au dispărut entuziasmul, patriotismul local, a dispărut “marea familie” a sportivilor şi a susţinătorilor ei. Unde nu-i suflet, “ochiul dracului” n-aduce fericirea nimănui. Şi chiar dacă n-ar fi aşa cine-ar îndrăznii să-şi lase astăzi copiii pe un stadion, unde urechile i-ar fi “dezmembrate” de cuvinte injurioase, porcoase, cuvinte de maidan, că îţi este ruşine că nu eşti străin, să nu pricepi ce urlă cu neruşinare aşa zişi “suporteri”. Dar unde ar putea învăţa să se dea pe bicicletă astăzi un copil, ca totuşi părinţii săi să fie siguri şi liniştiţi că fiul lor nu va fi strivit de una din cele 14 milioane de maşini care frământă asfaltul drumurilor ţării. Le mai putem oferii ceva copiilor noştri? Teamă-mi este că societatea de astăzi nu mai poate oferi nimic din ceea ce nouă ni s-a putut oferi, din ceea ce viaţa nouă ne-a oferit, ne-a fericit, “ permiţându-ne” să batem mingea zile întregi, şi noi tot nu eram mulţumiţi.