S-au iubit ca doi nebuni neostoiţi, dragoste în care Roza se dăruia cu pasiune, la acest capitol, neavând nevoie de ajutorul surorii sale. După asta, cei doi soţi, iar s-au despărţit pentru vreo săptămână.
Obiceiurile şi “sarcinile” serviciului lui George, nu s-au modificat după căsătorie, aşa că Roza se “trezea” cu George la ore imposibile şi evident întotdeauna pe neaşteptate. Câteodată se întâmpla ca George mai găsea în casă şi câte un bărbat. Dacă era întrebată despre „acela” Roza îi spunea invariabil că: a venit la Irina. Intrigat de aceste manifestări şi inconveniente, în urma unor ample discuţii şi tratative, Irina le-a permis să-şi construiască, George şi Roza, casă în curtea ei. George s-a întâlnit cu Marcu, i-a comunicat intenţiile sale de aşi face casă, şi i-a solicitat ajutorul. Marcu, om de iniţiativă a achiziţionat lemnul, a tocmit meşterii, cioplitori, zidari, dulgheri şi în toamnă George şi Roza au intrat în propria casă. Cu toate acestea, noua casă era aproape pustie, George venea rar pe acasă şi Roza, ca şi înainte tot timpul şi-l petrecea cu Irina.
A mai trecut un timp, a început să venă şi George mai des pe acasă, şi spre surpriza lui de această dată a găsit-o pe Roza în casă lor… cu un bărbat. George, orbit de dragoste, sătul de minciuni şi de traduceri, a scos pistolul, (atunci fiecare activist era înarmat) să-i împuşte. Ce l-a făcut să nu-i puşte nimeni nu ştie. Ce se cunoaşte cert, era că George în noaptea următoare, a fost arestat. Această întâmplare nemaipomenită, incredibilă, a bulversat pe toată lumea, atât pe cei care-l cunoşteau, cât mai ales pe acei care le cunoşteau „bine” pe cele două surori. Poate toţi s-ar fi aşteptat ca femeile, ca urmare a “activităţilor” prodigioase efectuate, ele să fie arestate nicidecum secretarul raional, George. Ei bine nu aşa s-a întâmplat. Cine cunoştea cam ce bărbaţi “frecventează” nopţile la cele două surori, constatau că tipii nu erau localnici. Aceia erau nişte bărbaţi care îşi puteau permite să umble cu hălăduitul la femei prin tot raionul. Probabil că deţineau “ceva” funcţii ce le-au permis să “doarmă” şi ei cu “păpuşile”, cum erau poreclite, sau alintate cele două surori, poreclă ce se potrivea de minune celor două surori. Una nemăritată, cealaltă fiind nevasta lui George. După acest incident, major, George a fost trimis la “munca de jos”, exclus din partid, şi a devenit un… nimeni. După câte ştiţi, George avea studii, dar partidul a… hotărât că el nu mai putea presta “munci de încredere”, obligându-l la o viaţă de paria, de proscris. Dacă studiile i-au fost anihilate… prin partid, dacă nu-şi putea permite nici un fel de serviciu a trebuit să ocupe un “serviciu” pe care autorităţile de atunci îl foloseau pentru exterminarea oamenilor politici de cultură, mai ales pentru acei care n-au “aderat” noilor “valuri”. Ca stabiliment de exterminare era folosită mina.. Deci şi George a fost angajat la mină. Cum era născut într-un sat de munte şi cum exista o lucrare de mare amploare în subteranul minei Rodna, o lucrare de armare a unui puţ de lemn, a fost cooptat în echipa dulgherilor de mină. Altă viaţă… deşteptarea se făcea zi de zi la ora 4 ca să poată să prindă maşina cu “cobăr”, maşina acoperită cu o prelată, care transporta la mină, pe orice vreme. Nu conta dacă afară era –30 grade C. Întoarcerea de la şut se făcea zilnic după ora 15, după amiaza.
Ajungea acasă de la mină, se spăla, (la mină nu exista baie), mânca şi apoi se culca în casa lui. Roza, nevastă-sa nu-l mai deranja cu nimic după ce “l-a aranjat” aşa de bine. Era mulţumită de ea şi-şi vedea de ocupaţiile sale. Într-o zi Irina l-a abordat pe cumnatu-l său:
– George, deoarece între tine şi sora mea Roza nu mai este nimic, te rog să-ţi demontezi casa din curtea mea şi să pleci de aici. Sfatul meu în această privinţă este să faci acest lucru cât mai de grabă, să nu mă obligi să ţi-o aprind.
George, şi nu numai George, nimeni nu cred că s-a gândit că se va putea transforma în melc… să-şi ia casa în spinare.

Cunoscându-le “capacitatea” şi înclinaţia înspre rău, a celor două surori, s-a prezentat cu umilinţă şi speranţă la Preşedintele Consiliului Comunal, care nu era altul decât prietenul său Marcu. Însă George de când „ a fost debarcat” de soţia lui şi cumnata s-a, două femei care l-au “aranjat” dându-i incertitudinea propriei existenţe, George a devenit circumspect, bănuitor şi apatic. Fiindu-i făcută odată demonstraţia nimicniciei sale de cele două femei, fiind scos în afara PARTIDULUI, George a ajuns la concluzia că: în cazul foştilor săi “tovarăşi”, răzbunarea poate fi continuată şi dusă până la anihilarea totală a persoanei sale. Şi aceste „cutremure” şi căderi din funcţii, se produceau indiferent de calităţile sale, indiferent de loialitatea sa faţă de “cauză”, indiferent ce fel de rudă îţi este acel care te denunţă, sau care te oprimă, dacă ai supărat, jenat sau criticat “un tovarăş“ cu o funcţie puţin mai mare ca a ta. Aceste căderi se puteau produce şi dacă i-ai criticat “favoriţii şi uneltele” şefilor, „unelte” de care ei se foloseau, în “umilele” lor activităţi. Aşa că, cu asemenea învăţături şi gânduri, s-a prezentat “în faţa” lui Marcu. Marcu, om al locului nu a devenit ceea de regulă devin toţi acei care primesc o funcţie. Un infatuat. El era convins că este născut în acel sat şi acolo dorea să şi moară. Nu înţelegea că pentru oricare “directiva de sus” să intre în război cu consătenii săi. Aşa că, George a găsit în el tot pe vechiul său prieten, Marcu. Aşa stând lucrurile, George şi-a deschis sufletul, chiar şi-a manifestat regretul că nu i-a ascultat sfatul când i-a spus să nu se însoare.
– Sincer să fiu, nu te-am priceput atunci, ba chiar am crezut că eşti gelos că Roza m-a agreat şi s-a hotărât să se căsătorească cu mine. Atâta perfidie nu m-am aşteptat să găsesc în toată speţa umană, de cum la propria-mi nevastă, îşi exprima George regretul.
– George astea sunt lucruri consumate deja, e păcat să te mai amărăşti. În ceea ce priveşte doleanţa ta, mă bucur să-ţi spun că numai în şedinţa de ieri, Consiliul a hotărât ca să cedeze fosta arenă de fotbal, pentru construcţia de locuinţe. Tu fiind primul cu această cerere, ai numărul topografic din acel teren 1. Estimativ de la Podul Cabii la 15 mai jos , începe lotul tău. O să vină topograful să vă parceleze, dar dacă te grăbeşti, poţi să-ţi duci materialele acolo.
– Mulţumesc frumos Marcule! Pentru a doua oră se face că îmi eşti de mare ajutor, exact atunci când am nevoie. Îţi sunt foarte îndatorat. Dumnezeu să te ajute. Şi George plecă… să se apuce de lucru… avea şi ce… trebuia să-şi mute cuibul.
Dacă la consiliu s-a brodit că exista deja o hotărâre să dea loturi de casă, şi a primit şi el, pentru demontatul casei din lemn, nu l-a mai ajutat nimeni, că… nu le dădea voie. Aşa că George, singur, draniţă cu draniţă, corn cu corn, grindă cu grindă, piatră cu piatră şi-a demontat propria căsuţă.. Cu un cărucior, făcut de el la mină din nişte aripi de ventilator, cărucior pe care tot el îl trăgea, ca ori care animal de povară, şi-a cărat piesă cu piesă, piatră cu piatră, toată casa din curtea Irinei, pe noul amplasament. Irina n-a uitat să-l pună să măture şi curtea unde a avut casa.
Din puţinele ore de iubire dăruite de Roza, între două şedinţe, au avut şi un fruct, un băieţaş frumos pe care l-au botezat Viorel.
Nevastă-sa, nu-i permitea să intre în casa surorii sale să-şi vadă pruncul ce locuia şi el în casa Irinei. În afară de faptul că, în acest mod nu putea exista o relaţie normală între fiu şi tată, George nu avea altceva a face, doar să-i poarte dorul. Partea cea mai gravă şi care-l îngrijora în mod deosebit, era felul în care, cele două femei, îi educau copilul.

De fapt George credea, că acest cuvânt: educaţie, era impropriu pentru posibilităţile de creştere, intenţiile şi înclinaţiile acelora, spre latura rea a lucrurilor, spre manipulare. Nimeni nu ar putea dormi liniştit ştiind că cineva îi transformă fiul în monstru.
George era cu atât mai neliniştit cu cât, în urmă cu ceva timp, un miliţian dintr-un sat, persoană care trăia cu nevasta unui muncitor navetist, „relaţie” care avea vreo zece ani de când erau împreună, miliţianul îi manipula copilul. Încerca să-i “explice” că de fapt el, băiatul, era fiul lui, a miliţianului. Miliţianul era ţigan şi probabil că ar fi fost mândru să aibă un copil care nu era ţigan. Poate asta să fi fost mândria lui, visul lui, numai că omul nu s-a oprit doar la atâta. A început să-l denigreze pe tatăl băiatului, şi îl incita pe acesta să-şi bată propriul lui tată. Nu se ştie cum s-ar fi terminat această “educaţie” dacă Dumnezeu nu ar fi avut grijă şi de aceste suflete. Într-o seară, făcându-se rău omului, a fost învoit de la serviciu mai devreme să plece la doctor. Doctorul i-a dat ceva pastile, s-a simţit mai bine şi s-a dus acasă. Ajungând la propria-i portiţă, auzii un zgomot. Trebuie să spunem că omul nostru bănuia ceva, dar nu a avut nici o dată vreun semn, o certitudine. Auzind zgomotul lovitului în geam şi soţia lui strigată pe nume de-o altă voce decât a lui, pur şi simplu a intrat într-o stare soră cu nebunia. A pus mâna pe-o sapă, şi efectiv l-a săpat tot. Pe întreg corpul, în aşa fel că nu i-a mai rămas un singur os întreg, miliţianul nereuşind să-i opună nici măcar o minimă rezistenţă. De precizat că miliţianul era un handralău, de 1,95 înălţime şi 120 kg. Tatăl băiatului, avea ulcer, 56 kg şi 1,60 înălţime. Cu toate acestea…
De la aceste fapte ale altora pornea George, când soţia sa îi interzicea să-şi vadă copilul. Se mai gândea câte mai “are de tras” pentru păcatul de-a o iubii pe Roza. Viaţa lui profesională şi politică au fost şterse din toate documentele şi organizaţiile într-o singură zi. Era marginalizat, şi dacă cineva ar fi cutezat să-l ajute, s-ar fi “ajutat” să ajungă lângă el, să fie ca el. L-ar fi desfiinţat şi pe acel om l-ar fi făcut un paria. George mulţumea din suflet lui Dumnezeu că i-a dat sănătate şi că i-o menţine, astfel fiind capabil să-şi poată face singur tot ce are nevoie, reuşind, uneori cu greutate, să se descurce aproape în toate. După ce şi-a mutat casa, bucată cu bucată, aproape inconştient a mulţumit Domnului c-a scăpat din acel loc blestemat. Singura lui rugăciune ce-o făcea Domnului, era să nu-l uite până îşi va putea scoate şi fiul din acel IAD. S-a apucat cu speranţă în suflet să-şi sape şanţurile, lăcaşurile viitoarei fundaţie a casei sale. Lucra singur, c-o linişte sufletească deosebită, ştiind că această casă v-a fi alduită, şi nu va semăna ca cealaltă a CUIB DE VIPERE.
Muncind de unul singur, îndurând greutăţi insurmontabile, George se gândea la cât de vigilent era ochiul informatorului. În sat era un om “sărac cu duhul”, pe care oamenii-l ajutau chiar dacă nu le lucra nimic. George aşa a fost adus, ca om în societate de cele două „păpuşi”, a ajuns la acest statut, încât chiar dacă că de le-ar plăti bine oamenilor care-i vin la lucru, tot nu ar veni nimeni să-l ajute. Nu era vorba să-l scutească la muncile grele, care uneori erau peste puterile unui om, dar nici când şi-a făcut instalaţia electrică, nu i s-a permis să vină măcar o singură persoană calificată, persoană care deţinea această meserie, să-i dea măcar ceva indicaţii. A învăţat şi lucrul acela şi a terminat şi casa cu toate împilările care i l-au făcut foştii colegi de partid, activiştii.
Apoi într-o ordine firească a lucrului, şi-a tencuit casa pe dinlăuntru şi pe dinafară, a podit-o, şi apoi a şi zugrăvit-o. Când toate muncile şi operaţiile au fost gata şi era curat în noua casă, într-o seară, apare nevastă-sa, Roza cu fiul. Nu a zis nimic, şi nici George n-a întrebat-o nimic. Ea a fumat o ţigară şi-n acel moment, “cineva” l-a chemat afară pe George.