A venit hotărât ca, indiferent cum să câştige bani, bani mulţi şi acum doamna-i deja nemulţumită? Ce motive ar putea avea ?!
Supărat de “ponturile de început” a noii etape ale vieţii lor familiare, coboară jos şi-şi vede “cocoana” în umbrele înserării “clocind” pe lăvicer.
– Ce-mi stai ca o cloşcă? Îţi cădea titlurile dacă luai ceva în mână şi veneai cu noi să vezi apartamentul, să ne bucurăm cu toţii împreună? Cu o voce ciudată, plictisită, impersonală parcă, dacă nu chiar arogantă, i-a răspuns:
– Moi sătura de el de mâine începând. Cuvintele Elisabetei au smuls cu duritate din inima lui Petre bucuria. Prima şi cea mai mare bucurie de când s-a ştiut (să nu uităm că a fost crescut înainte de război, că a fost încorporat, c-a puşcat o “fantomă”, c-a trecut prin foamete, destule necazuri de care n-ai mai dorii să auzi.) Sub imperiul acestei bulversări provocate de Elisabeta, s-a apropiat de ea şi i-a „şters” o palmă peste gură. Elisabeta, pe tonul mai sus descris, imperturbabilă îi spune ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
– Trimite copiii de aici! Alungă copiii, omule, nu pricepi! Petre simţi în acel moment un miros ciudat, cald. Observă cu greu în zarea becului din noapte, că pe sub nevastă-sa, era o pată mare ce se întindea pe tot lăvicerul. Nu se deosebea clar culoarea petei, dar mirosul îi confirma temerile.
– Ce-i cu tine Elisabeta?
– Nu ştiu. Poate oboseala, poate să fi pierdut o sarcină. Mi-e rău…
Petru a trimis copiii în altă parte, a acoperit pata de pe lăvicer cu o haină, a luat-o pe Elisabeta în braţe şi a dus-o în apartament. A băgat-o în baie unde, să vezi minune, curgea apa caldă. A spălat-o pe Elisabeta, hainele de pe ea, lăvicerul. Apoi din hainele ce le aveau a făcut un aşternut pe jos. A pus-o să se odihnească şi el a fugit după doctor. Tovarăşul doctor locuia într-un bloc vecin. Mare bucurie pe Petre că n-a trebuit să alerge cât alerga în satul lui până la doctor.
Bucuria a fost şi mai mare când doctorul i-a spus că în afară de medicamentele ce i le dă el, nu are nevoie decât de odihnă. Deci n-o spitalizează. Medicul a plecat fără să-i i-a un leu măcar.
– Tovarăşe Petre, cum şi dumneavoastră aveţi o datorie, datoria noastră este să vă păstrăm sănătoşi, ca să vă puteţi face munca la care sunteţi solicitaţi. Petre foarte încurcat şi în acelaşi timp recunoscător, nu ştia cum să-i mulţumească. Medicul l-a bătut pe umăr, şi i-a salutat: “la bună vedere” şi a plecat. Speriat de boala Elisabetei, emoţionat de gestul medicului, frânt după o asemenea zi, cu drag s-ar fi pus să se odihnească, dacă n-ar fi văzut mutrele flămânde ale copiilor, cărora, abia acum şi-a dat seama că trebuie să le facă mâncare, şi nu numai în această seară, ci şi în zilele viitoare până Elisabeta se va însănătoşii.
Începutul noii vieţi în Petrila, n-a fost deloc plăcut pentru Petre. Ca să spunem aşa, prima problemă era, povestea cu avortul. El nu ştia că Elisabeta-i gravidă. Drept era că nu aceasta era cea mai bună veste, să mai aibă o gură de hrănit, dar nici nu-i cunoşti starea sănătăţi propriei sale soţii. Nu a considerat că acest lucru ar măgulitor pentru ori care bărbat. Pentru el , Elisabeta era totul, reciproca nu este valabilă?
A trecut un timp, destul de îndelungat, până când au început a-i vizita neamurile, fraţii. Unii dintre ei treceau prin nefasta perioadă care i-a împins şi pe ei în Vale. Ar fi dorit şi ei, după atâtea lipsuri să aibă o slujbă. Alţii i-au vizitat doar aşa, să-i mai vadă şi să ştie şi ei ce înseamnă “aranjat”după câte se lăudau ei prin scrisori. Din vorbă în vorbă, careva dintre dânşii a întrebat şi de “sarcina” Elisabetei, care le-a pricinuit necazuri de cum au ajuns în Petrila.

Povestea avea un tâlc. În acele vremuri, Petre căutând serviciu, “ a bătut” tot raionul Năsăud. Era firesc că nu se putea întoarce acasă zilnic, mai ales atunci când nici nu câştiga nimic. Regula era că te întorci acasă când “ai cu ce “. În aceste scurte perioade de timp Elisabeta, simţindu-se neglijată „s-a cunoscut” cu un tip care reuşea să n-o neglijeze ca şi Petre. Cum Elisabeta, înainte de plecarea în Vale, era sigură ca “fructul dragostei” nu-i a lui Petre, s-a dus la o babă care i-a provocat avortul. Se pare că lucrul acesta i-a reuşit fără să o bănuiască proprii copii. Si-a permis acest lucru deoarece, cât timp a avut nevoie şi nu era în plenitudinea forţelor sale, trecând prin acele stări specifice, de după avort, dormea la o mătuşă care avea grijă de ea. Asemenea cadou i-a făcut Elisabeta lui Petre, care total dezamăgit cum era, se gândea cu tristeţe, că pe toată lumea necazurile unesc familiile, numai la casa lui se întâmplă… altfel. Poate doar dacă ar fi fost vorba de unirea cu alţii… .
De la producerea acelor lucruri, de fapt de la infidelitatea Elisabetei, dinspre ea, Petre simţea că ceia ce până acum l-a atras înspre ea, s-a rupt. Ceva nu mai era cum a fost mai înainte. Încrederea lui în Elisabeta pălea, dispărea. Dragostea lor nebunească, pură, fără oprelişti care era între ei, s-a demitizat. Exista un… cui? Exista un motiv? Lui Petre i-a rămas… să se războiască cu cărbunele, iar ei, să-şi potolească jarul. Cu toate acestea, Petre uneori se consola, că alţii, mai grozavi ca el, unii chiar cu posturi şi studii, în funcţii mari, au plătit-o şi mai şi…
Un fost consătean, prieten şi coleg de-al lui, care a putut să-şi permită să urmeze şcolile ce şi le-a dorit, persoană căruia îi plăcea cartea, a ajuns secretar la raionul de partid. Cum ţara era după război cu toate lipsurile ce decurgeau după acel flagel, cu multele necazuri ce le-a făcut, cu seceta, dar şi cu “organizarea noii orânduiri” şedinţele la orice nivel erau interminabile. Să nu mai punem la socoteală că o bună parte dintre amploiaţii care au primit funcţii, doreau să-şi exercite puterea în orice ocazie, iar în şedinţe doreau să se audă, să-şi impună “persoana”, să fie recunoscuţi de şefi, de stăpâni, şi evident le plăcea linguşeala, să le fie apreciate “sfaturile”… de care nici nu-i bine să vorbim cum erau la… pregătirea lor. Sfaturile ce le impuneau şi care nu erau evident nocive, nu făceau mai mult ca: “bătutul apei în piuă”.
Aşa erau vremurile, aşa erau oamenii. O notă aparte o aveau “operativele” şedinţele de regulă cu destituiri şi măsuri (sarcini) preciste, cu executanţi şi termene dinainte stabilite, care, în final, aveau tot desfăşurarea arătată mai sus.
Nimeni nu avea voie să observe măcar trecerea a 14-16 ore din zi, când era vorba de “linia partidului”, chiar dacă acei oamenii n-au băgat nimic în gură din ziua precedentă, dar au “stins 3-4 pachete de ţigări”. În final toate acestea se terminau cu dureri de cap, gastrite şi ulcere şi uneori fără nici-un rezultat. Ştiind aceste treburi cât şi acea „strategie” când înaintea unui atac comandanţii nu-şi hrăneau trupele cu 2-3 zile înainte, pentru a fi mai cruzi, mai sălbatici, unii ş-ar fi putut asimila această „tactică” şi pentru activiştii din subordine.
Aceste rânduri au fost scrise pentru cunoaşterea unor “activităţii” impuse tovarăşilor, de unde se poate deduce, că un secretar raional, nu prea avea timp pentru propria-i persoană în vremurile acelea, despre viaţa lui intimă, nici nare rost să vorbim… Din cele expuse nu este greu să ne dăm seama de ce prietenul lui Petre, George, secretarul raional îşi dorea o nevastă în casă, care să-l aştepte c-o supă, un gulaş, sarmale sau ce-o mai fi, că de pâine uscată, salamuri care “se întind” (nu existau frigiderele) s-a cam săturat.

S-a săturat şi de slănina sărată cu telemea şi ceapă. Voia să simtă şi el, aburul mâncărurilor proaspete.
Având o “prelucrare” în raion, după o zi de fum de ţigară şi vorbe de clacă, a ieşit din sala de şedinţe să se aerisească puţin, să-şi mai dezmorţească ciolanele. Uitându-se pasiv, ca un om căruia i s-au acrit toate, privea convoiul de oameni ce se scurgeau pe strada din faţa lui, în amurgul acela târziu. Printre atâţia “ neînsemnaţi” observă şi două femei, a căror frumuseţe parcă l-a fulgerat. A înlemnit. Habar n-avea ce ar trebui să urmeze, dar nici el nu ştia ce doreşte să facă. Era ca un copil rău. Le vede şi lui îi trebuiesc. Ba chiar încerca să spună că s-a îndrăgostit de ele. El nici nu a precizat de care măcar. Un alt sătean, unul dintre foştii lui prieteni, care şi el a participat la “organizatorică” a încercat să-i tempereze avântul acesta de dragostei spunându-i în termeni cuviincioşi, că persoanele pe care le vede şi după care-i tânjeşte sufletul, n-au o morală prea ortodoxă. Dacă el îşi dorea compania lor după “lucru” e de înţeles, dar căsătoria presupune şi unele precepte peste care nu se poate trece, sau persoana care doreşte să se căsătorească nu le poate omite. Putut-ia “cetera” orice prietenul lui, el George, secretarul raionului, dorea căsătoria lui cu: încă nici nu ştia cu care, şi nici măcar nu le ştia numele. Dacă Marcu, prietenul lui George a văzut că n-o scoate cu el la capăt, l-a mai avertizat încă odată, după care a plecat să le abordeze, să le propună prietenia lui George. Marcu le-a vorbit politicos despre colegul şi prietenul său secretarul, intenţiile lui, la care domnişoarele foarte naturale i-a invitat la cină.
Cina s-a desfăşurat cum e stilul: cu politeţuri şi curtoazie, după care George s-a “hotărât” s-o ceară de nevastă pe Roza. Casa în care au cinat era a celeilalte surori, a Irinei. Cele două surori stăteau împreună. Casa era înconjurată de o curte frumoasă, având şi o grădinuţă în spatele casei. Era parcă tot ce şi-a dorit de la această viaţă George. Roza n-a schiţat nici un gest de surprindere de bucurie neaşteptată, n-a întrebat nimic, parcă ştia dinainte cum se derulează toate aceste lucruri, probabil că nu erau la prima lor întâlnire cu un bărbat. Numai că aici n-a fost numai o întâlnire. George a cerut-o de nevastă pe Roza. Aceasta fără mofturi inutile a acceptat. Singura pretenţie pe care a emis-o se limita la a locui şi de aici încolo împreună cu Irina. Această situaţie, pentru o oarecare perioadă, chiar îi convenea de minune lui George. Dacă nu deschideau ele vorba care i-au împlinit intenţiile, ar fi abordat el acest punct, cu atât mai mult cu cât serviciul său era aşa precum bine îl ştiţi. Ar fi fost din egoism fără seama să-i pretindă soţiei să stea singură “cuc” având o soră care era şi ea singură. Se puteau ajuta reciproc şi viaţa nu le părea atât de urâtă. Era extraordinar cum se potriveau toate, de minune. După această seară, Marcu, a încercat prieteneşte, să-l lămurească să nu acceadă la pasul ăsta. Era evident că nu i-a putut spune prietenului că: „ nu facă acest pas cu asemenea persoană” deoarece ar fi trebuit motivate vorbele şi atunci evident că se ajungea la “unele detalii”. Ei asemenea situaţie nu-şi dorea Marcu. Din astfel de poveşti, întotdeauna cel ce avertizează e cel ce pierde, aşa că şi-a văzut de ale sale treburi.
La vreo două luni de la evenimentul datorat căsătoriei sale, George constată că de fapt cea mai mare dorinţă a lui, de a avea hrană caldă, când mai apuca “să dea pe acasă”, a rămas… tot dorinţă. Întrebând-o pe soţie de ce nu-i găteşte, ea, foarte sinceră i-a spus că habar nare de gătit. În casă lor, soră-sa Irina, gătea şi pentru ea. George a mâncat ce s-a găsit, şi-a mai spart un ou, şi sătul s-a dus să “se culce”.