A făcut o bronhopneumonie completată cu o pericardită, şi nici nu mai are rost să vă mai plictisesc cu bolile, care zi de zi-i îngreunau şi în acelaşi timp îi scurtau viaţa. Viaţa propriu-zisă, de bărbat activ a pierdut-o atunci când şi-a pierdut şi ortaci, că după aceea numai om n-a mai fost. După uscarea mucoaselor faringiene şi branhiale cauzată de aerul aprins de la explozie, respiraţia lui s-a transformat într-o răsuflare fluierătoare, înăduşită şi forţarea ei ducea la o şi mai mare şuierătură a răsuflării care îi producea expectoraţii supărătoare. Cel mai mic efort îi antrena acea tuse nesfârşită, seacă, scârboasă. Deoarece lui îi era scârbă de toate aceste hidoase chinuri, de felul cum arăta şi mai ales cum se opintea să trăiască, a început să doarmă separat de Elisabeta şi mai ales să evite contactele sexuale cu nevasta, jenându-se de starea în care se afla, de cine mai era… de cum era…
Cu timpul, a început să observe asemenea manifestări, de greaţă, poate chiar de dispreţ şi din partea familiei. Poate că şi lor, le părea rău acum, că n-a murit şi el o dată cu ceilalţi ortaci. Poate ar fi fost scutit de aceste scene, când accesele de tuse, care-i deranja evident pe toţi, se repetau cu frecvenţe din ce în ce mai scurte şi din ce în ce mai urâte, zguduindu-i întreaga fiinţă, contorsionându-se de durere şi neputinţă, făcându-i faţa şi pielea pe trup vânătă.
Era şi el conştient de cum poate arăta, de neputinţele în care a ajuns, dar nu era el vinovat că Domnul încă nu l-a chemat … să dea în primire.
În atari situaţii, vorbele de dragoste devin desuete şi… dispar în dosul acestor neputinţe. Nu mai poţi spune unei persoane că: “ţi la ea”. Dai de bănuit, uneori chiar având impresia că eşti folosit pe post de bufonul satului, şi neputinţa ta de acum, îţi dă o senzaţie de detaşare incredibilă. Era posibil ca tu, omul legumă, omul râmă, ai fi putut avea şi chiar dărui asemenea sentimente de neimaginat pentru persoana care eşti astăzi. Aceste dureri, apăsându-i sufletul, dureri care la un om ce a iubit cu voluptate, cu numai câteva săptămâni în urmă, viaţa de acuma era o întreagă batjocură. Petre simţea că se usca şi el, nu numai, fostele lui mucoase.
Într-una din zile văzând că Elisabeta “se pregăteşte” să plece, simţindu-se mai rău ca de obicei, şi după cum bănuia el, mai bine n-o să se mai simtă niciodată, a rugat-o pe Elisabeta, să rămână cu el că-l stăpânea o temă, să-l ajute. Elisabeta i-a spus:
– Dragul meu dacă eşti capabil să-ţi faci treaba ta bărbătească, rămân, nu mă duc nicăieri.
– Tu Elisabeta, eşti mama copiilor noştri eşti nevasta mea…
– Petre cred că este destul de rău că nu mai eşti bărbat, că nu-ţi faci treaba, atunci de ce eşti urâcios şi-mi reproşezi asemenea lucruri, când eu nu ţi-am imputat nimic până acuma? Cred că fiecare trebuie să-şi dea seama de CE ESTE EL şi nu să dea vina pe celălalt.

“Cine azi se dă tânjelii
Nu-l sărute gura lelii,
Cin-la muncă nu s-aruncă
Nu-l mângâie mâini de pruncă” (A. Toma)

Inima-i bătea să iasă din piept. Altădată iar fi rupt gura nevestei pentru asemenea vorbe… altădată… alt om… Acum nu se mai poate rezolva nimic, indiferent de metode. El era un… nimic… S-a ferit să mai spună ceva, întrucât îşi dădea seama că nimic nu se mai poate remonta… reduce la… ce… a fost… De o v-a necăji mult pe Elisabeta, ar putea pleca… unde pleacă şi poate nu s-ar mai fi întors, ori copiii au totuşi nevoie măcar de mamă, că el… cu toate acestea, de când e aşa… este folosit intens pe post de… cheie.

De când el nu se mai mişcă de acasă, nimeni nu mai poartă nici-o cheie, ştiut că… uşa apartamentului e deschisă. Reconversie profesională. Până acum aşa cum a mai spus, Petre nu prea dădea importanţă veştilor de infidelitate întrucât… nu era în cauză. Totuşi una dintre aceste poveşti, oarecum l-a impresionat puternic, evident cu doza ei de realitate sau mai bine zis de incertitudini. Povestea era cam aşa:
O nevastă era bănuită de soţ de infidelitate. El căuta să pună în scenă un oarecare repertoriu pentru ai dovedi necredinţa. În această „punere în scenă” se baza pe obligaţia de-a pleca de acasă pentru o perioadă de mai multe zile. Face el şi soţia pregătirile necesare acestui demers, îşi i-au rămas bun şi pleacă pentru a rezolva treburile respective. Ziua a trecut pentru fiecare şi seara el se întoarce neobservat de nimeni acasă. Spre durerea şi stupoarea lui, în propri-ai casă, nevasta sa era cu un individ. Omul intră ca stăpânul în casă şi le spune: n-am de gând să vă pricinuiesc nici-un necaz, nici un rău dacă tipul îmi dă indispensabilii. Pretenţia nepărând tare exagerată, tipul l-a servit cu preţioasele indispensabile, şi-a părăsit locul faptei viu şi nevătămat.
Stăpânul casei, aşa ne place să ni se spună, a luat piesa recent primită purtând mirosurile specifice ale tipului, şi cu ajutorul unor cuie şi a ciocanului, ia fixat pe uşă, pe partea din exterior. După ce şi-a terminat treaba şi-a avertizat soţia: că sub nici un motiv, nu-i este permis să pună mâna pe acel obiect. Cunoscându-şi bărbatul, de această dată, nevasta a ascultat şi nu a desprins indispensabilii de la locul de unde au fost fixaţi. Oamenii, prietenii, prietenele, păreau surprinşi să afişezi o asemenea piesă într-un asemenea loc, când există sfoară de rufe. Apoi izmenele acelea nu păreau nu ştiu cât de curate. La aceste întrebări, şi la altele, soţia era necesar să dea unele răspunsuri. Într-o perioadă scurtă de timp, femeie s-a uscat pur şi simplu.
Povestea aceasta nu avea legătură cu viaţa lui Petre, poate doar că i-o fi plăcut cumva, ştiind că-i doar o anecdotă nu i-a dat o prea mare importanţă. De auzit a auzit-o dar nu se ştie că i-a şi plăcut, dar trecea acum el printr-o asemenea perioadă, simţea că trupul lui i se usucă. Petre credea că acest fenomen de stafidire a proprie-ei fiinţe, nu avea aceiaşi cauză ca în poveste, or că acum nevastă-sa îşi caută plăcerile sexuale “între alte perne”. Nu considera că acest proces de stafidire se datora faptului că: proprii copii nu se mai omoară cu respectul faţă de el. El, Petre era în mare suferinţă. El, fostul brigadier, fostul stahanovist, fostul bărbat, erau morţi. Umbra “foştilor” de atunci, trebuia s-o îndure astăzi. Numai că acum el trebuia să sufere, cât n-au suferit “ceilalţi” trei împreună. În acest rest de viaţă, lui i-a rămas să se descurce cu RELELE, că bunele au fost consumate de “ceilalţi”. Nu stă în firea bărbatului să se compătimească, dar incredibil cât de repede s-a transformat “un brad” în cenuşă. Dacă toată lumea era cu ochii pe el şi admira bradul, tot atâta de adevărat este şi aceea, că aceeaşi lume caută să se descotorosească cât mai repede de cenuşă… şi el cam asta a devenit…
Petre în lipsa altor posibilităţi de pierdere a vremii, în aşteptarea “doamnei cu casa”, îşi rememora secvenţele vieţii, gândind în final că Doamna s-o fi speriat de respiraţia lui şuierătoare…
Imediat după război, după lipsurile provocate de acel flagel, după lipsurile îndurate de după acea pustiitoare secetă din ’46, între acei oameni, ce trăiau atunci cu trupurile secătuite de vlagă şi slabi ca nişte ţâri, se vehiculau două butade: – Un meseriaş bun de bună seamă că are o nevastă grasă (câştigă bine şi are îndestulare) – Băutori de alcool sunt numai bunii meseriaşi. (deoarece numai ei îşi pot permite şi au de unde)

Până prin anii 70, aceste dogme erau considerate standarde de viaţă pentru meseriaşi. În unele locuri, posibil că încă nu s-a renunţat la asemenea „pilde de viaţă”. Trist este că în zilele noastre, şi chiar în ultimul timp, mai mulţi se îndeasă la băut decât la lucru. Aşa se explică de ce în Petroşani, pe Strada Mare, construcţiile alternează. După o crâşmă, urmează o biserică, după biserică urmează o cârciumă.

După sosirea lui în Petrila, Petre cu familia sa, erau foarte dezorientaţi, având o teamă încuibată în suflet, lucru obişnuit la oamenii fără speranţe, fără serviciu. În plus nici mobilă n-aveau. Toată mobila era lăvicerul sau lada de zestre, o masă şi două scaune. Aproape nimic… S-au dat jos din tren în Petroşani şi au “angajat” un mocan cu căruţa să-i ducă la… sindicat. După luarea în evidenţă, care se făcea acolo, au fost repartizaţi la Petrila.
Cu neliniştea gândurilor omului care încă nu are nici-o siguranţă în acel veşnic şi ostentativ: “va fi mai bine”, frază de amăgire a omului care, după atâtea zile de drum, de vise şi speculaţii, încă n-are nimic sigur pe ce să se poată baza, n-a observat că Elisabeta se cam sustrăgea “să pună mâna pe ceva” să care şi ea puţinul ce-l srămutau odată cu ei. În Petroşani au ajuns dimineaţa cu trenul. “Mijlocul de transport” care îl foloseau acuma, a ajuns în faţa blocului unde li s-a repartizat locuinţa de către sindicatul din Petroşani. În Petrila, era deja noapte, când a ajuns. Toţi erau obosiţi, fără chef, şi ca să fie tacâmul plin, mocanul cu căruţa nici nu voia să audă, să pună şi el mâna, să-l ajute puţin la transportul bagajelor, şi asta numai ca să nu fie confundat cu un hamal. El era numai “sechereş”. “Bea Gheorghe aghiazmă”. Petre văzând câtă treabă i-a mai rămas s-a apucat s-o termine împreună cu copiii, care după multele lor tertipuri şi eschivări, fără nici un chef, l-au ajutat să care bruma de avuţie în prima lor “casă”. Urcau încet pe scări făcând “ochii cât cepele”. Doreau să vadă tot ce se putea vedea, dar mai ales îi impresiona acea curăţenie, de lucrul proaspăt terminat, de nou. Apartamentul lor era cu numărul 10. Au deschis uşa lui şi pentru prima oară aveau impresia că au intrat într-un basm. Într-adevăr asemenea locuinţă nici nu şi-ar fi putut visa, deoarece nu-au mai văzut alta aşa, deci ne lipsea comparaţia. Era un basm, dar era un basm gol. Au vizitat cu mare iuţeală camerele apartamentului, balcoanele, baia, şi tot ce însemna, pentru prima oră “apartamentul lor”. Erau fericiţi, dar fericirea nu-i fericire dacă nu-i destăinuită. Moment în care Petre observă că Elisabeta nu-i cu el. Nu era în noul apartament.
– Măi copii, unde-i mamă-ta?
– E jos, stă pe lăvicer. Petre era în suferinţă că nu-şi poate exterioriza bucuria alături şi împreună cu femeia pe care o iubeşte, s-a simţit frustrat. Adică ea aşa mare cocoană se crede că nu a putut să poarte şi ea o bocceluţă pe scări. Acum când au nevoie de unirea eforturilor, când toţi ceilalţi au cărat fiecare după puterile lor, opintindu-se să ajungă odată în ceea ce cu emfază-i ziceau casa lor. Cum poate să afişeze atâta indiferenţă, sau ce Doamne nu-i este pe plac cocoanei? Enervarea îşi ieşea din matcă acum, când se gândeşte câţi ce ani de zile l-a bătut la cap să vină aici, să fie “de capul lor”. Acum cine se crede ‘mneaei, şi ce pretenţii mai are? El ca bărbat a acceptat să vină să lucreze, la cea mai grea şi periculoasă profesie, aici de unde toată lumea fuge. A omis faptul că aici este cea mai grea muncă, nu a luat în considerare nici periculozitatea ei.