A făcut o bronhopneumonie completată cu o pericardită, şi nici nu mai are rost să vă mai plictisesc cu bolile, care zi de zi-i îngreunau şi în acelaşi timp îi scurtau viaţa. Viaţa propriu-zisă, de bărbat activ a pierdut-o atunci când şi-a pierdut şi ortaci, că după aceea numai om n-a mai fost. După uscarea mucoaselor faringiene şi branhiale cauzată de aerul aprins de la explozie, respiraţia lui s-a transformat într-o răsuflare fluierătoare, înăduşită şi forţarea ei ducea la o şi mai mare şuierătură a răsuflării care îi producea expectoraţii supărătoare. Cel mai mic efort îi antrena acea tuse nesfârşită, seacă, scârboasă. Deoarece lui îi era scârbă de toate aceste hidoase chinuri, de felul cum arăta şi mai ales cum se opintea să trăiască, a început să doarmă separat de Elisabeta şi mai ales să evite contactele sexuale cu nevasta, jenându-se de starea în care se afla, de cine mai era… de cum era…
Cu timpul, a început să observe asemenea manifestări, de greaţă, poate chiar de dispreţ şi din partea familiei. Poate că şi lor, le părea rău acum, că n-a murit şi el o dată cu ceilalţi ortaci. Poate ar fi fost scutit de aceste scene, când accesele de tuse, care-i deranja evident pe toţi, se repetau cu frecvenţe din ce în ce mai scurte şi din ce în ce mai urâte, zguduindu-i întreaga fiinţă, contorsionându-se de durere şi neputinţă, făcându-i faţa şi pielea pe trup vânătă.
Era şi el conştient de cum poate arăta, de neputinţele în care a ajuns, dar nu era el vinovat că Domnul încă nu l-a chemat … să dea în primire.
În atari situaţii, vorbele de dragoste devin desuete şi… dispar în dosul acestor neputinţe. Nu mai poţi spune unei persoane că: “ţi la ea”. Dai de bănuit, uneori chiar având impresia că eşti folosit pe post de bufonul satului, şi neputinţa ta de acum, îţi dă o senzaţie de detaşare incredibilă. Era posibil ca tu, omul legumă, omul râmă, ai fi putut avea şi chiar dărui asemenea sentimente de neimaginat pentru persoana care eşti astăzi. Aceste dureri, apăsându-i sufletul, dureri care la un om ce a iubit cu voluptate, cu numai câteva săptămâni în urmă, viaţa de acuma era o întreagă batjocură. Petre simţea că se usca şi el, nu numai, fostele lui mucoase.
Într-una din zile văzând că Elisabeta “se pregăteşte” să plece, simţindu-se mai rău ca de obicei, şi după cum bănuia el, mai bine n-o să se mai simtă niciodată, a rugat-o pe Elisabeta, să rămână cu el că-l stăpânea o temă, să-l ajute. Elisabeta i-a spus:
– Dragul meu dacă eşti capabil să-ţi faci treaba ta bărbătească, rămân, nu mă duc nicăieri.
– Tu Elisabeta, eşti mama copiilor noştri eşti nevasta mea…
– Petre cred că este destul de rău că nu mai eşti bărbat, că nu-ţi faci treaba, atunci de ce eşti urâcios şi-mi reproşezi asemenea lucruri, când eu nu ţi-am imputat nimic până acuma? Cred că fiecare trebuie să-şi dea seama de CE ESTE EL şi nu să dea vina pe celălalt.

“Cine azi se dă tânjelii
Nu-l sărute gura lelii,
Cin-la muncă nu s-aruncă
Nu-l mângâie mâini de pruncă” (A. Toma)

Inima-i bătea să iasă din piept. Altădată iar fi rupt gura nevestei pentru asemenea vorbe… altădată… alt om… Acum nu se mai poate rezolva nimic, indiferent de metode. El era un… nimic… S-a ferit să mai spună ceva, întrucât îşi dădea seama că nimic nu se mai poate remonta… reduce la… ce… a fost… De o v-a necăji mult pe Elisabeta, ar putea pleca… unde pleacă şi poate nu s-ar mai fi întors, ori copiii au totuşi nevoie măcar de mamă, că el… cu toate acestea, de când e aşa… este folosit intens pe post de… cheie.